versetul 12

dimineața aud bătăi în tavan și mâțe

mă gândesc la stiloul tău made in china

pentru că ești lângă mine caldă

cum numai un fier de călcat poate fi

nu aștept nimic de la fulgii

care au nimerit aiurea

scriu legea căderii lor și admir pe pahar

rujul tău

te deschei la bluză ca Iguazu

jeanșii acoperă

o jumătate de țară

un iminent război cu iarna asta lenoasă

când vorbești juisând

dantura perfectă din porțelan

pare o zăpadă sub care au fost uciși toți

mistreții

am o iarnă frumoasă înainte

corpul meu e verzui și repet

nimeni nu moare de alergie la păpădii

nimeni nu știe

că în mine pulsează un câmp sălbatic

de fiecare dată rotund după plecarea

ta de UFO

picturi cu nopți simple

 

trec peste pasarele imense greoi

prin ploi reci

șuieră păsări migratoare

mă scurg în pământ

ca și cum aș face dragoste cu un mit

mă ascund sub bălți

ca și cum aș roti fulgerul în cafeaua străină

sunt inocent draga mea

nu demult

am început să cânt la vioară și nu e greu

mai ales când o faci

pentru ca să nu mori

dincolo de bacovia

ploile se joacă frumos cu clădirile înalte argintii

iar mie îmi vine să plec departe

undeva unde să nu mai aud victima care mă înlocuiește

am să mă leg la ochi poate voi nimeri drumul

care trece prin zilele tale

cum trece cupa unui buldozer printr-o carieră

semăn din ce în ce mai mult cu pietrele

împrumut de la ele statul în calea oamenilor

liniștea mascată frica de apă

îmi vine să urc pe o schelă

și să recit ceva un pom o haină

se aude trenul în noapte

și ieși ca fata din dafin

umbli ușor printre lucrurile unde ți-ai rătăcit jurnalul

scrii tot cu negru ca într-a 7-a

umbra ți se întinde pe conturul sternului meu

o simt cu vârful degetelor și o las să mă răcorească

încă nu ai înțeles nimic din acest ostrov cu palmieri gri

că dacă știi când mă doare poți fi

stăpâna mea

iată în simplitatea lui vulcanul erupe zilnic

pentru că pământului îi este dor și lui

să vadă cerul acel cer

pe care tu îl desenezi privind spre mine din 5 în 5 minute

cu urechea lipită de șină

de unde îmi vine mirosul acesta de gheață cu lămâie

și cine mi-a pus o floare pe locul unde îmi pun capul

trăiesc un somn și îl fac mai viu decât mine cu drag

păsările nu locuiesc în vile ci între mine și femeia care

ar fi putut fi balsam cu afine crude

va veni o vreme când mă vei studia ca pe un lunatic

deci vei ști că în felul meu

și eu am pășit sigur pe lună

de aceea mă tot gândesc unde se întorc teoremele

trebuie să aibă o casă a lor un cămin un apartament

pentru că niciodată nu am știut să răspund

probabilului

doar să mă desprind când simt că ploaia inundă

satul tău drag cu amintiri din copilărie

îmi găsesc echilibrul în voci în doruri în oameni dragi

și această balanță se înclină ca soarele pe valuri la mare

acum e un târziu aparte

un târziu pe care îl convertesc într-un mp3 și mi-l pun

în fiecare seară

ca să știu ce am pierdut fără a avea fără a căuta fără a

lepăda nimic

cine știe în ce gânduri te-am rătăcit

precum căldura blândă a gărilor aglomerate cu studenți

a candle and a half a pear

îmi doresc un copil care să ia fruntea

și sprâncenele tale

liniștea și dumnezeul meu

un băiat dur cât o statuie în memoria ei

îl voi învăța să patineze îl voi apropia mult de gheață

și îi voi spune gabriel 

însă cine poate ști

pe unde zboară fluturii vara 

sau cine poate să vadă culoarea

pe care o lasă palmele tale în aer

strângând cearșaful

nimeni nu iese viu din mine

de aceea am înăuntru un templu de rubin

la care mi se închină gândurile

ele vor deveni pe jumătate vorbe

cu gust de vișine târzii

un r5 pentru lanterna breloc

câinele orb trece șchiopătând  șoseaua
asupra mea cade matern
o ploaie călduță
două faruri se opresc lângă noi și plecăm

***

atât de multe lucruri pot să văd când râzi
camioanele grele cum trec ca furnicile
blocurile ude
popoarele din before christ
ai zis noi suntem cu același grad de febră

***

câteodată bem socată
într-o cofetărie șic spunea Vali
e doar un joc de-a omul negru de-a omul palid
înnămolit în provincie

***

ridic fața din pilota moale
și miros a fum de mai
apoi te înfig în poeme până la brâu sau până la gât
probabil o polițistă își dă părul după ureche
probabil un nene își spală mașina cu furtunul murdar
galben

***

acasă e locul unde ești fericit sau cel puțin ai impresia

prea bătrâni să mai creadă în bomboane

Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri. Ea îl respinse delicat. Un timp trecu până să își facă loc primăvara în ei. Nu era încă decât un amestec de negru cu verde.

La urma urmei și ce dacă. Boțise mașina un pic. Pierdu toată ziua cu actăraiele. Erau încă în orașul provincial. În țara provincială. În starea provincială. Cu un Dumnezeu provincial. Ceea ce nu era rău deloc. Aria se întoarse spre Deiu.

- De ce trebuie să fumezi atâta?
- Sunt stresat!
- Cu ce?
- Cu ce nu se întâmplă la timpul potrivit!

Ea nu mai insistă. Știa că nu va scoate nimic de la el. Poate de aceea intră în bordura aceea idioată. Își zise. Se apropia vremea când înfloreau salcâmii. În ea un dor necunoscut. Parcă sângele i s-ar fi strâns ghem în umărul drept. Se sprijini de șifonier. Lumea îmbătrânea odată cu vorbele. Îi apăruseră câteva riduri. Gingașe.
Andrei se trezi și constată că era singur în pat. Se duse la baie. Nimic. Se duse la bucătărie. Nimic. Poate a ieșit să își cumpere ceva. Și se întinse la loc. Se auzea vântul în frunze. Dormiseră cu geamul deschis. Afară, deodată, zarvă mare. Se ridică speriat. Se uită în jos de pe balcon. Un trup. De câine mort. Probabil cineva otrăvise pitbullul. Se aștepta la asta. Mai răsfoi câteva canale de știri. Rămase pe un post de muzică. Adormi.

Se întoarse târziu. Lăsă pantofii în dormitor. Își scoase eșarfa. Îl strigă pe Andrei să îi desfacă fermoarul. Acesta dormea. Se descurcă singură. Afară mierea din fagurele ei se întinsese pe orizont. Era frumoasă acea zi. La mormânt un buchet mare de garoafe lângă o cruce pe care scria ceva. Te-am iubit ca pe un fotbalist renumit. Apoi ai devenit antrenorul meu. De la tine am învățat să trec prin zile. Dar nu scria asta. Era doar o inimă desenată cu creta. Începu ploaia și abia se mai vedea albul acela resemnat.

primăvara îmi arde plămânii

unde sunt aburii grei ai tristeților mele

și din ce izvor bea Iisus apă în pumni

lângă vița de vie

gust reveria moale ca miezul de pâine

urmăresc cum alunecă liniștea pe mine

îmi intră între degetele de la picioare

ca nisipul vara în șlapi

într-un loc mă voi odihni curând

cred

atât de mult încât telegraful va transmite

cafea și sânge

tu nu trebuie decât să mă legi la mâini

să îmi pui o carte două sub cap poate eu sunt

endorfinele tale

când te vei trezi

sper să fie tot pace în lume ca într-o cană

goală

once upon a time in springland

am coborât treptele cum coboară berzele
în cuiburi
apoi am intrat în aerul rece și m-am uitat la ceas
ca la un prieten beat căruia trebuie să îi sun
un taxi
momentul era frumos și spontan
iar aceste cuvinte ți le spun ca pe doi zarzări înfloriți
aveam o carte în mâna
cea mai dragă carte a mea
de aceea părea o ștachetă mov
însă nu mi-a fost greu să sper că și tu știi cum trăiesc
cărțile
mi-am luat un sprite după care
nu mai știu ce s-a întâmplat
se făcea că aveam timp să mă bucur deplin
că aș mai sta lângă tine să depănăm ghemuri de cerneală
am fost mai tânăr
în acea noapte neagră ca sângele otrăvit
în care totul se derula mai repede decât intrarea încântării
în dependență

adolescent rătăcit în țara unui poem

dacă voi face din tine un prun

cu prunele galbene zemoase și dulci

așa-i că vei ieși noaptea din scoarța lui

vei dansa cu mine

până voi adormi în zori cu trupul năruit

cu lumea pe fibre 
ca pe mici cumpene

 
hai să fim perne peste care să vină 
capete necunoscute  

să se odihnească uneori mult mai mult 
decât putem noi înțelege  

vom simți iar cum cade zidul berlinului

am vise care mă pleznesc mă sfârtecă

mă asmut asupra vieții să o pot privi 
de deasupra

dar uite că s-a făcut târziu  

cum se face târziu într-o carte

și după tine merg literele mele ca gâștele într-o zi de vară

Luiza

      Liniștea din local îi înmuia oasele. O tipă cânta într-un fundal sinistru. Cântecul ei îl atrăgea. Ca o vâltoare. Ca un taifun nostalgic. Rămase un timp cu paharul la gură. Sorbi lung și se înecă. După ce tuși discret, lângă el, cineva spuse: Es tut mir Leid! Iar amarul părea mai amar decât atunci când te trezești dimineața cu gura amară. Poate o fi greșit locul. Își spuse. Se ridică, lăsă banii pe masă și ieși.

     A doua oară era într-o piață cu mulți copii. Avea o pungă de hârtie. În ea câțiva covrigi. Erau statui. Erau și porumbei. El nu era turist. El hrănea din când în când porumbeii. Oamenii se îmbrăcau tot mai colorat. Făceau poze. Băncile erau dispuse în arc de cerc. Îi fugi privirea spre o clădire veche. La fereastra etajului doi, ultimul, fâlfâia perdeaua. Poate mai era cineva ca el. Neauzit. După patru ore se făcu seară. Frig. Plecă.

     Treceau mulți oameni cu bagaje. Unii tocmai urcau. Îi studie îndelung. Mai întâi ridicau bagajul. Apoi puneau piciorul drept, majoritatea, pe prima treaptă a scării de metal. Câte un tânăr mai ajuta. La întâmplarea milei lui. Nu se mai circula atât de mult cu trenul. Pe atunci. Impiegatul aruncă țigara. Toată lumea urcase. Și toată lumea coborâse. El se ridică mai bătrân cu doi ani. Și plecă să își ia o cafea caldă. Cele două trenuri rămaseră.

     Camera era luminată slab. Probabil intensitatea curentului sau becul o fi fost de vină. Comandase mâncare de la un restaurant. Se uita la ea ca un străin la monumente. Puțin cald. Se lăsă lejer să cadă pe canapeaua moale. Își privea șosetele. Nu știa cine le inventase. De fapt, era curios și de ce se gândea la aceasta. Un miros plăcut îl umplu de fiori. Prin fereastra deschisă un salcâm. Dar nicio bătaie în ușă.

     Mulți oameni purtau haine negre. Aproape toți. Doar groparii și încă vreo doi pomanagii nu. Mașinile porneau deja. Fiecare motor părea un zbor de fluture. Mai rămăsese el și soțul. Acesta din pudoare plângea cu spatele la alee. Lui îi venea să sape cu mâinile. Se apropie de bărbat. Îi puse mâna pe umăr. Știu eu un loc. Și plecară amândoi spre ieșirea din cimitir. La poartă lui i se părea că intră.

     Pe mine mă cheamă Luiza. Și buza de jos părea o linie roșie de marker. Își strânseră mâinile. Ce ai zice să ne plimbăm puțin prin grădina botanică? Era mai. Tulburător. Ieșiseră de la cursuri. La psihologie amândoi. Pe atunci foarte aproape de locație. Au mers. Au glumit. Amiaza a trecut. Într-o seră cu palmieri a fost primul lor sărut. A trecut un an. Au terminat facultatea. Ea a plecat în Suedia. S-a căsătorit în aceeași toamnă. El primea ilustrate. Voi fi acolo pe data de. Mi-aș dori să te revăd.       

pasărea care zboară pe șine

de la vecini naiul cântă cu năduf

a primăvară

cam asta e viața mea

un scâncet de copil

sau o lumină gâtuită de bec

ești sângele care se desprinde

când merg lent

și las o dâră purpurie

ca să mă știu întoarce

sunt țipătul unui tată ce și-a pierdut familia

în incendiu

o voce liniștită îmi spune

ia și mănâncă

nu știu ce înseamnă a fi singur

dar a te așeza pe pat

bătrânește

înseamnă senzația de simbioză

între tine și băiatul

cu piciorul mâncat de rechin

nu cunosc o armură mai duioasă

mergeam amândoi pe stradă abătuți

eu mai dădeam cu piciorul într-o piatră

ca într-o minge   

aveam cravată de pionier

și tu mi-ai zis ce vrei să îți iau

iar vorbele tale intrau grav în copilăria mea

pentru că purtau toată dragostea unui tată

pentru singurul lui băiat

vreau un ceas de mână am spus

cu fosfor curea neagră și acesta

a fost primul meu ceas de mână

acum e printr-un sertar

cu lentila spartă

fără nimic util ar spune unii

dar numai un om care a trăit cu pâine pe cartelă

știe ce vreau să spun

azi ești cărunt azi sunt grizonat

mi-e dor să îmi pui iar acel ceas la mână

***

când te gândești la mine

imaginează-ți o corabie cu pânzele albe umflate

sfidând toate submarinele nucleare

pentru că mândria sângelui

o port în ochi ca pe un stilet cu numele brișcă

sunt pomul pe jumătate fulgerat

care poate spera că cireșele lui au fost  

și prilej de bucurie

veneam azi cu mașina de la focșani

am trecut prin piață ai luat un pom

când am ajuns acasă l-ai plantat

atunci am văzut cum privirea ta ajunge până la fructele lui

ba poate mai departe și mi-ai fost drag

ca atunci când m-ai întrebat pe ce mână vreau

să port ceasul

                                                      23 martie 2012

acolo unde cresc măduvele

am încetat de mult să visez trenuri și voci frumoase

feminine

totul se transformă straniu în ceva adânc

un răget de leu rănit

un sunet de foarfece curățând via 

ai să vii să îmi zâmbești

ai să îmi pui palma pe gură ca și cum

doar ai întârziat un pic

doar ai fost prinsă în trafic

cerceii mari rujul discret mirosul frunții

atât de cunoscute până la limita străină a durerii

maria e al doilea nume al tău

ca și cum un nume te-ar îngrămădi sau bolta mea

nu te-ar cuprinde

dar eu sunt larg cum e kalahari

amintește-ți epoca de aur

mai era Oltul și oamenii mai știau să piardă vremea

de atunci ador planul secund

detaliile lucrurile mărunte

aseară am adormit cu intenția să mă ridic la stadiul

de eșafod

candela mea este lângă candela ta

dacă cineva te-ar smulge și te-ar aduce aici

din negurile tale

aș îngenunchea în fața unui criminal în serie

sau aș intra în cartiere rău famate la ore de noapte

pentru ca tu să mai depeni cu mine amintiri

să îmi povestești cum mâncai curele

departe de casă

mai departe decât basmele

sau cum vă luau ca pe vite în vagoane spre siberia

ai fost miner bunicule

și acum vorbim ca într-o mină dar tu nu mă mai cunoști

îmi zâmbești la fel

îmi mulțumești când ne atingem obrajii

sunt bărbatul care se lasă în voia durerii

au trecut timpurile când mă ocroteai

stăteam în gazdă

sau iernile la țară

unde podișul e gârbov subțire ca tine

odată mi-ai făcut două sănii

una mare

alta mică

au rămas în pod iar podul a rămas în sat iar satul

nu a mai rămas în mine

acum predici unui buchet de flori și îmi spui că ele

au fost întotdeauna creștine

lângă tine pâlpâie o biblie pe care am înmugurit eu

odată

nimic nu e gratis nici după ce e cumpărat

noaptea plătește afectele
de undeva bate un ceasornic sau e doar o vioară
care a uitat să fie vioară

străina pune mâna acolo unde ar trebui să fie
prima amintire jenantă
ea bate atât de puternic în mine cum bat mascații
la ușile infractorilor

las capul jos când pe străzi este multă lume

mai vine câte un poet să îmi spună de ce există
găuri negre în univers

da noaptea fac ghem istoria popoarelor
îl rostogolesc de-a lungul persanului scămoșat
îl uit sub cutia toracică

eu nu mă îmbolnăvesc eu mă stric

 

doar eu și zgomotul mașinii care spală strada

mă uit cum crește dunga albastră

și îmi imaginez că timpul

se încarcă mai încet pe youtube

sau doar m-am prostit eu

înainte de primele zile ale lui aprilie

  

te-aș trezi să stăm de vorbă pur și simplu

ca atunci când ești în tren

și trebuie să călătorești 12 ore

  

să îți declar că

mai e loc de durere în mine și asta

mă pune pe gânduri

aud streașina

între o piesă de teatru preferată

și ploaie

aleg ploaia

adjuvanții ei mângâie porii unei idei reci

înșurubate

acum trebuie să mor

ultimul gest ar fi să îți pun degetul pe gât 
să văd 
dacă a înflorit

de parcă ne-am pipăi drumul cu limba

tu nu mai ții minte parcul străvechi
în care ți-am dat ceasul de mână
avea cureaua albă
și era auriu pe margine
tu nu mai ții minte metehnele mele
atunci când mă strigam de foarte departe
și îmi răspundeai
ca un semn de circulație

undeva în moara asta de vânt
e înmormântat spiritul meu
ea îl ascultă încă și se rotește pentru ca tu
să poți respira

nu știam că se năruie blocul
în scara căruia ne-am împletit existențele
ca părul unei caucaziene de 17 ani moartă
după toto cutugno

nu mi-am vărsat niciodată cafeaua

ce se poate întâmpla cu noi

decât să ne răsturnăm peste veacul acesta

în care am fost trași dintr-o lumină fără nume

sau poate dintr-un ciment moale

dacă aș îmbătrâni cum te iubesc

atunci toate blănurile ar cădea de pe animale

din nori s-ar vărsa litere

adunate în scrisori inodore

te vei simți pentru un timp canalizare 

și nici atunci nu vei înțelege

de ce toți monștrii de prin filme trebuie să aibă

dinții urâți sau ascuțiți

o să vin odată unde îți păstrezi secretele

mă voi foi

iar la un moment dat mă voi opri din citit

pentru că și eu mai am foi lipite

în fond nu suntem decât niște ființe care trăim

într-un buletin meteo ratat  

îmi placi mai mult decât când chiuleam

claviculele tale sunt firave

pentru geaca aceasta care miroase a mine

ele uită cum uită vechii luptători

uniformele la naftalină

pune-o pe tine și taci cum numai întunecarea 

am să te îngân când îmi ții capul în carnea ta 
de flaut

azi am strâns un pic de liniște și am turnat-o

peste făptură

mirul de la marginea metropolei unde vom locui

când ești se desfac cerurile

și o columbă mi se așază pe spate

atentă frumoasă

între voi trebuie să fie ceva

poate un fir de Dumnezeu

care intră în șosetele din lână albă

amintiri de la cei care ne duceau de mână

la școală

draga mea îți cer să intri înăuntru cu toate rimelurile

ai să găsești acolo lângă fereastră

plantat pentru tine un bărbat sequoia

mi-am dat jos fularul din piele de crotalidae

până mai trăiesc vârsta în care obiectele se lasă atinse

în care miezul celor dragi seamănă cu miezul lubenițelor

parcă s-ar trece cu un camion peste mine

iar eu m-aș retrage îngăduitor într-o nocturnă de patinoar

cu părerile destrămate

cine mă chinuie este un nemernic îmbrăcat în argilă

sau un lup cu dor de a urla lunii sălbăticia sa

nimeni nu știe să fie străinul perfect

după cum nimeni nu se abține de la o mână întinsă

treceam un pod zilele trecute și am avut impresia că trec

într-o emisferă cu mulți copii frumoși

apoi seara m-am uitat într-o carte ca într-o sticlă mată

iar tot ce am văzut era murdar

pentru că lipsa mea de cuvinte este elegantă

când vei citi acestea voi fi în tunisia

cu disprețul viu pentru cei în care mi-am pus încrederea

iar ei au zdrobit-o ca pe o nucă în pumn

nu uita sunt atât de departe

încât viața mea se termină înainte ca să ajungă primul tău

cuvânt la mine

azi sunt pe jumătate sârb

cumpăr suvenire

le verific puterea lor de amintire

le miros le duc la ureche
mă întăresc a smoală

dar nu mă las pentru că Tu mergi uitându-Te

peste umăr

și asta îmi place

mă simt o corabie cu pânze albe

într-o sticlă privită de un băiețel

corigent la matematică

iar dacă mi-ai cere

să-mi măsor puterea de a ierta

voi claca după un timp pleznind de rușine

ca un bărbat ratat politic dan șova

de exemplu

vreau bun-simț cum vor plantele apă de munte

și nu mă certa Doamne

când vezi cum putrezesc efervescent

totul începe cu atriile

nimicul se rostogolește până ajunge să poarte

un nume decent

iar aceasta nu e filozofie

aștept vara cu stropitorile de tablă și grâu pe câmp

casa părea situată într-o lacustră veselă

așa îmi aduc aminte

eram prea mic să înțeleg de ce ăl bătrân

stătea mai tot timpul plecat în misiune

îmi plăceau pomii încărcați de fructe

dar și salcâmii

când urcam în vișin la cules

aveam o geantă verde pătrată

pe care desigur că nu o umpleam

mă ospătam cu poftă

fructele îmi pătau tricoul

toată lumea era fericită  

vecinii cei mai apropiați stăteau la 1 km

grădina era plină de păpușoi

curtea era plină de gâște și aveam trei cloște

azi privesc casa

din dealul mociului

ceva magnetic mă respinge și cred că acea lume

și-a schimbat definitiv polul

după cum sunt sută la sută sigur că nu-mi place

să-mi tai unghiile de față cu cineva

și acum mai am bătătura de când scriam data pe caiet

mă uit îndelung la brățările de piele
din jurul încheieturii
e o seară carou
trei siluete merg aiurea cu genți pe umăr
par mere rostogolite
iar eu mă simt doctor așteptat de familie

nu te mai iubesc demult Doamne
pentru că iubirea mea face alpinism
iar eu resping din toată făptura
acest versant
un câine se gudură pe lângă mine semănăm
îmi ridic capul
pe cer zace o lună timidă

o atmosferă tulbure un pic mai mult rece
încă iarnă
în care eu drogat cu Tine îmi simt semenii
aproape
cum numai o idee poate fi de cel care o
concepe

lumini sure femei grăbite case în bezne
inelele nu sunt podoabe
ele renunță la multe pentru cei care le poartă
mă rotesc pe loc
și am impresia că am făcut înconjurul lumii
împreună Tată

după ce am văruit mormântul

bine ai revenit Dumnezeule
în apartamentul acesta pustiu cu plante albe
jefuiește-mă de tot
și mai ales ia-mi disprețul de orgolios
am să îți povestesc încet cum apa
plutea deasupra mea
iar haina mea albă se lipise de corp
știu că nu m-ai uitat
am crescut până s-a aglomerat
negrul gurii mele
mi-e necaz că nu pot să cad în genunchi
Tată al nostru
poate ce trăiesc e doar o stradă îngustă
cu semnul de sens unic smuls la o viitură
a bârladului

are părul moale ca irealul

copilă care mă ține în mână
ca pe un greier roșu
mă lasă să o gâdil și râde cu poftă
până ajung viu lângă perna ei
de aici jocul ia alte dimensiuni
ecleziastice

urc îi colorez obrajii cu galben
pun verde pe frunte
mov pe limbă
ne prostim și noi îmi zice încet
parcă trezită din somn
azi a venit un bădăran
la ghișeu și a început să înjure de balada
lui porumbescu
zi că nu e o lume sucită
îmi ia mâna o duce la față ca pe un prosop
pe care îl uită rapid

am să scriu un eseu despre idiotul
constant
zice cu furie disimulată
iar revolta ei este atât de comică
încât ne-a pufnit râsul cum râdeam
pe vremuri la m.a.s.h.

Barul

Eliza dansa cu ochii închiși pe masă. Dansa bine. Era în lumea ei. Și acea lume o primise fără probleme. Nimeni nu i-a zis nimic. S-a angajat. Simplu. A privit-o Dan din cap până la glezne. A zis da. Ea nu a zâmbit. Ea nu a zis nimic. Știa ce urmează.

Acum era noapte. Ca într-o călimară. Un client se apropie. Hârtia de 10 euro era boțită.
Eliza dansa. Unduirile ei. Ritmul muzicii. Obscuritatea. Și aerul încărcat de fum. Toate miroseau a plecare.

La cabină fetele erau deja high. Luase tot. Ieși ca dintr-un cavou proaspăt. Șoseaua o primi. Era o primăvară târzie. Plouase doar cât să ude asfaltul. Se gândea la ai ei. Avea doi copii. Samy și Lorena. 15 respectiv 11 ani. Erau în Moldova. Tocurile ei sunau în gol ca o toacă. Dumnezeu? Uitase de cuvântul acesta.

Deschise poșeta. Scoase cheile. Un audi A4 plecă în noapte. Ajunse târziu. Aruncă hainele pe canapea. Se auzeau zgomote. De tuse. O buși plânsul. Dar se șterse repede. Ca în public. Încă mai avea inimă. Încă mai avea curaj.

Soneria sună. Se apropie de ușă. Apoi se îndepărtă. Mai sună de vreo 4 ori. Liniște. Apoi numai liniște. Adormi cu televizorul deschis. Pe Canal D. O șosetă îi atârna de picior. Dormea cu pumnii strânși. Camera era mizerabilă.

Dimineața nu se trezi nimeni. Karl avea cheile. Se ghemuise lângă ea. Era un tânăr frumos. Lucra la un fast food. Afară se înnorase iar. Ziua era mohorâtă. Unde suntem? Fusese prima ei întrebare. Apoi luară breakfastul. Ciudat. Nu au vorbit nimic.

Când ajunse aproape de La Bella era multă lume. Se dădu jos repede. În locul barului o gaură în pământ. Ca un crater. În Eliza un migdal se deschise. Pe cine să plângă? De ce să plângă? Nu e firesc să mori? Nu e mai bine să…

Trenul o ducea departe. Noaptea la graniță a fost ușor. Controlorul avea o uniformă impecabilă. După 3 ani. În brutărie mirosea frumos. Samy intră și o pupă. Lorena se furișă ca să fure o brioșă. Eliza închise ochii. Undeva în interiorul corpului simți artificii.

Puse bani pentru brioșă. Îi chemă lângă ea. Nu era aglomerat. Primeau marfă. Luă o bucată de pâine și mușcă. Era o pâine ca mana israeliților. Alioșa o aștepta acasă. El lucra dimineața. Erau căsătoriți de 2 ani. Și viața nu trecuse pe lângă ea. Nu cu viteză.

din ce în ce mai pustiu aici fără Tine

m-am trezit cu chef de vorbă
peroram în locul eiffel tower
ca un om simplu ce își ia micul dejun
și la un moment dat
am avut impresia că doar ciugulesc

undeva se crispează un om apoi moare
altul se ridică sângerând
din mașina răsturnată
o femeie își privește fătul mort
fără nicio expresie pe chip

Doamne mă doare metalul din spanac
mă doare poala cerului fără Tine
mă doare fiecare etichetă dezlipită
de pe borcanul cu peltea
poate de aceea rămân
în globul de sticlă din mâna unei fetițe
molestate

cana caldă a putrezirii

da sunt mai calm când te aud prin cameră
iubită ca un adn de geniu
poftită ca o clătită cu dulceață de zmeură
iar aceste momente sunt cele adevărate
în care eu te simt toată de abur
și te inspir ca din cartofii fierți
ajung apoi pe balconul încălzit
zăresc nămeții
și mă gândesc la nimicuri
pentru că există în mine o fântână secată
din care aud fluierul domol
melodios liniștit
sunt cel care știe că oriunde te-aș pierde
cineva tot va vedea ce mult semănăm
de aceea lasă lumină între noi
pune semințe într-o glastră de lut
și fă-mă dimineață
iar dincolo de ceea ce gândesc eu lasă să vină
șontâc primăvara

Descoperirea

Avem în cartier o bătrână. Unguroaică. O cheamă Ildico. Pe mine mă cheamă Peter. Simțeam nevoia să spun astea. Cartierul e la marginea unui oraș modest. Cândva plin de viață. Acum plin de gunoaie. Printre acele jeguri am îngropate amintiri. Vechi. Sau noi pentru unii. Cine vrea poate să mă contrazică.

Ildico are vreo patru sau cinci băieți. Tibi a ajuns cel mai bine. Mecanic de locomotivă. Eu am copilărit cu Roby. El nu prea a ajuns așa de bine. Vinde în piață. Și acum când mă gândesc la ei, îmi sunt dragi acele vremuri. Ori trăgeam de fiare. Ori mergeam la Gat. Un baraj unde puteam înota. Ori băteam drumurile cartierului Gutman. Sau digul. Cu prietenele noastre. Și ce era mai frumos?! Să simți în toți porii adolescența.

Abia așteptam să cadă seara. Fiecare pereche avea locul ei. Și atunci ne lăsam în voia vârstei. Era timpul în care mai credeam în dragoste. Nu aveam mașini. Conturi. Sau salarii uriașe. Tot ce aveam era statul la coadă. După butelii. Jocuri ca popa prostu’ sau flori fete și băieți. Iar acele momente au rămas unice. De inegalat.

Ne plăceau hainele pe care le alegeam noi. Eram fan Depeche Mode. Prin urmare purtam blugii drepți până jos. Tuns bros. La gât un simbol al lor. Peace! Așa mergeam și în timpul liceului la școală. Eram generația de sacrificiu. Unii dintre noi nici astăzi nu știu bine engleza. Pentru că noi culegeam roșii sau mere sau struguri sau porumb. Așa cerea statul. Practică. Și asta era engleza noastră. Pe atunci eram însă bucuroși că scăpăm de ore. Astăzi nu aș mai paria pe aceasta.

De câte ori vin în cartierul acesta. Cam o dată pe an. Ildico nu știu cum face, dar îmi iese în cale. Și are vorbe bune. Și îmi strânge mâna. Și duhnește a băutură. Și tot la ce mă gândesc eu atunci e o fată. Care a fost și rămâne prima mea dragoste. Alexandra. Dar despre ea știți deja destul. Eu însă nu. Și nu mă satur să aflu.

Pe vremea asta primesc un telefon. România e sub zăpezi. Eu tranzitez Viena. Și printre altele aflu că în cartier a mai murit cineva. Nu cunoașteți voi. Dar pentru un moment am avut imaginea asta. Eu în trecere pe lângă turnul vechi. Și mama prietenilor mei, Ildico, chemându-mă la o cană de ceai care miroase puternic a rom. Hmm! Deci până la urmă sunt optimist. Iată ceva nou!

când mi-ai dat cana cu gheișe pe ea

ca un urs nepăsător de faptul că e polar
suntem făcuți să ascultăm imagine a lui lennon
să auzim viscolul cum șuieră o variantă a ei
să vedem filme proaste sau bune
în care un veteran din vietnam
merge spre casă
sau spre bar
și mereu cineva se sprijină de brațul lui
ori e singur
el are o batistă decolorată
ce miroase plăcut
dar își șterge pantalonii cu zăpadă
după ce se ridică
și mila de el ne amețește până la lacrimi
arată cuiva mâna stângă
la care îi lipsesc trei degete
cam asta face războiul spune încet
apoi se depărtează într-un oarecare end
când iubesc sunt fulgerul în dans
pe o câmpie nocturnă
acolo corpul tău
se oprește cu nepăsarea unui intercity fără
pasageri

nu mai deosebesc vocile

când te caut în garaj domnul meu
carcasele zdrobite cântă
un cântec al uleiurilor negre
apoi adorm și ele cu metalul stâlcit
oare trebuie să mai uit
să mă trimit iar departe
cum se trimit ambulanțele iarna

***

părintele meu
tot ce știu despre tine se amestecă lent
cu ce văd
peste pomeții mei cade ninsoarea
blândă cât o îngenunchere în taină
ce frumoși erau anii tăi
nunta din Cana
uneori simt primăvara cum intră în pomi
din biblie

***

câteodată mă așez încă tânăr pe pat
ești pe un post travel
nopți primitoare
dincolo de voi am voci calde
vino doamne să vedem ce este stricat
pentru că te caut ca o fetiță care scoate limba
când colorează

The shoulder you cry on is never yours

“on my grave it will be written that I had
a lovers’ quarrel with the world” R.F.

When you carry with you the tenderness of gifts
You notice from afar
That the shoulder you cry on is never yours
Then you turn towards me
Your profile moist
But you do not blame me
Through slow gestures
Clothes in the room seem like papers torn
Out of some secret diary
And floating on water for a while
In the dim light you study them until you feel
You cannot keep the moment
Is beginning to rain
And nothing seems to break you away from your stuff
You write sigh undress
Fall asleep on a side always curled up somewhere
Like a full moon rejuvenating the night
Your cheek lingers perfume through the pillows


Translation: Corina Gina Papouis

Alexandru Andries - Cea mai frumoasa zi

Valeriu Sterian - Vino Doamne

Cadoul

Era anul nou. Fumau după o gheretă. Aproape de centru. Ea trăgea încet din țigară. El privea fumul. Parcă se spulberau amândoi în noapte. În oraș lume multă. Multe mașini parcate aiurea. Se apropia de miezul nopții. Urma focul de artificii.

- Ți-au plăcut artificiile vreodată?
- Neah! Făcu fata!
- De ce?
- Că-s materialistă! Chicoti ea.

Avea vreo optșpe ani. Părul frumos. Ochii verzi-albăstrui. Dar nu era plictisită. Spre deosebire de generația ei. Din interiorul Elizei izbucnea ceva. O vitalitate. Un magnetism. O inteligență acută. Nu era teribilistă. Nu era nici aeriană. Înțelegea. Sau, mai bine zis, înțelegea lumea în care trăia. Lângă ei o sticlă. Busuioacă de Bohotin. Fusese ideea lui Crețu’. Așa îi zicea ea.

- Ce facem? Spuse Crețu’ un pic amorțit.
- Cum adică?
- Mai stăm sau plecăm?
- Hai să mai stăm! Oricum ce facem altceva?

Era adevărat. Nu prea aveau opțiuni. Începu focul de artificii. O formație cânta un cover. Parcă happy new year de abba. Miezul Craiovei părea sedat. Toată lumea se bucura. Evident inutil.

- Auzi Liza?
- Parcă da! Și trase adânc un fum în piept.
- Tu înțelegi cam ce-i cu noi pe lumea asta?

Fata se uită la sticlă. Nu era decât la jumătate. Îl privi ironic și tăcu. El continuă

- Să presupunem că există Dumnezeu!
- Să! Făcu ea, la mișto.
- De ce nu se arată? De ce lasă atâta confuzie?
- Și mă întrebi pe mine?

Crețu’ își aruncă țigara. Era un băiat înalt. Cu ochi negri. Frumos ar zice unele fete. Și era în primul an de facultate. Continuă:

- Păi unii zic că prezența lui Iisus și Biblia au fost și sunt suficiente.
- Mda! Știi un banc?
- Nu!
- Atunci las-o baltă! N-am chef acum de târnoseli.
- Ok! Luăm un taxi sau mergem pe jos?
- Pe jos!

Eliza citea mult. Știa de faptul că, după cum ateii pun la îndoială existența lui Dumnezeu, la fel creștinii pun la îndoială inexistența lui. Mai știa că slava lui Dumnezeu nu poate fi suportată de natura umană. Mai știa și de copacii din Mamre. De ce doar atunci se arătase El? Și privi în sus. Era frig. Li se vedea respirația. Simți un fior pe șira spinării. Alunecă. Nu căzu. Dacă exista Dumnezeu, ce era de făcut? Crețu’ era ciudat! De vreo două zile. Primise cadou de la unchi’su. Și i-l dăduse ei. Ea s-a uitat mirată la început. Apoi s-a înduioșat. Era un motănel.

Serj (I)

Lexa era o femeie frumoasă. Trupul ei era perfect. La fel și dragostea. Știa să iubească. Știa să urască. Știa să disprețuiască. Știa să aprecieze. În fiecare săptămână mergea la solar. Pentru Claudiu nu prea conta. Pentru ea da. Mai târziu avea să o înțeleagă. Sau cel puțin așa credea el. Avea sufletul ca o teracotă. Iar mila ca un șemineu. Mai mergea pe la prietene. Când era abătută. Îi plăcea să bârfească. Dar cui nu-i place?

Cu tactica stătea bine. Mereu cu polița de asigurare. Nu exista moment care să o surprindă. Nu exista moment care să nu o impresioneze. Asta când existau motive. Serj era de opt ani. Copilul lor. Semăna cu ea mult. Și avea o personalitate puternică. Dar și timiditatea lui taică’su. Trecuseră zece ani de când Alexandra se întorsese din Canada. Cu toate riscurile își dorea un copil cu Claudiu. Iar acum era fericită. În măsura în care sunt oamenii fericiți.

Claudiu era sufletist. Un sentimental fără întoarcere. Era respectat. Se simțea în largul lui. Chiar dacă nu îi era ușor. Pe atunci rula o telenovelă proastă. Inima nu are reguli. Sau cam așa ceva. Se resemnase în fine. Și se implica total. În orice făcea. Uneori se ruga. Credea că îl ajută. Poate doar să își vadă lipsurile, dorințele, regretele. Însă în adâncul lui nu concepea lumea fără Dumnezeu. Și nici pe el fără Dumnezeu. Nu se credea sfânt. Dar nu era nici om rău. Cam așa era privit de colegi. Iar opinia lor trebuie să fi fost adevărată.
Probabil.

Serj începea să se maturizeze. Precoce copil! Auzise multe de pe la prieteni. Asculta Paraziții. Avea un simț al umorului bine dezvoltat. Învăța replici. De prin filme. De prin melodii. De unde apuca. Nu prea îi plăcea să citească. Dar nu învăța prost. Pe la șapte ani începuse să fumeze. Anturajul. Claudiu și Lexa nu știau. Aveau altele pe cap. Serj se înălțase binișor. Semăna cu bunică’su. Și deja avea priză la fete. Îi plăcea să le domine. Din vorbe.

Era o zi înnorată. Claudiu venise de la muncă. Lexa își făcea unghiile. Serj era în camera lui. Asculta muzică.

- Ce face băiatu’, Lexa?
- E în camera lui.
- Se joacă pe calculator?
- Nu, cred că învață!

Și Lexa îi zâmbi drăgălaș, dar ironic.

- Cum ți-a fost ziua? Îl întrebă ea.
- Ca o zambilă!
- Adică?
- Niciun adică!
- OK!

Lexa făcu ce făcu și aerisi camera. Clau se schimbă, mâncă și se puse la știri. Locuiau într-o casă din județul Ilfov. Cu banii contribuise mai mult Lexa. Prin unchiul ei. Erau aproape de București. Casa avea patru camere. Un living și trei dormitoare.

- Când dau tonu’ c…ele pi.ă tamponu’! Serj cobora fredonând.
- Ce-i cu limbajul acesta Sergiu? Lexa sări prima.

Băiatu’ făcu un unghi de o sută optzeci de grade, urcă sus fredonând: Ce-s eu mă-ta să-mi cenzurez limbajul în fața ta…

Claudiu era amuzat dar și înțelegător. Trecuse prin multe teribilisme. Lexa se duse după Serj. Trebuiau să aibă o discuție serioasă.

- Și tu stai ca un dovleac! Îi spuse lui Claudiu.
- Printre zambile, draga mea!

Cu nervii la pământ, Lexa urcă spre dormitorul proaspătului adolescent.

Tableta

Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.

- Cu ce sărăcie am greșit de mi-au luat tableta?
- Cum adică ai greșit?
- Mă crezi chiar atât de păcătoasă?
- Dar tu mă crezi incult?
- Cum adică?
- Păi problema ridicată de tine s-a lămurit de mult!
- De când?
- De pe vremea lui Iov!
- Mda, ești o enciclopedie ezoterică, woody!
- Iar tu ești o păpușă aterizată în brațele unui băiețel!
- Doamne, până și încărcătorul l-au luat!
- Sunt disperați oamenii, Lexa!
- Și de ce m-ar interesa pe mine empatia cu găinarii ăștia?
- Poate au furat de foame!
- Logic, ca întotdeauna!
- Nu draga mea! Au luat și plasmele!

Cei doi vorbeau. Parcă intraseră într-un horror prost. Bărbatul sună la 112. Desigur liniile erau ocupate. Trebuiau să aștepte. Între timp făcu o cafea pentru Lexi. Un ceai pentru el. Și o rugăciune. Evident pentru cine. El rămăsese cu ipod-ul. Îl ținea în mașină. Ea rămase pe gânduri. Se apucă de făcut ordine. Nu țineau bani sau bijuterii în casă.

- Clau, vreau să ascult ceva muzică!

Îi dădu gadgetul. Melodia era Always. Bon Jovi. Lexa se trânti pe pat. Abia acum reuși să plângă puțin. De nervi.

- De ce nu porți la tine Ipad-ul?
- Pentru că… (se gândise la un răspuns gen: nici pe tine) nu vreau să par mândră!
- Ce este pentru tine mândria?
- Făloșenie, scumpicel!
- Te simți invidiată la birou?
- Ah , nu! Mă simt ignorată la muncă!

Era clar. Nu o afectase prea mult. Pentru ea lucrul cel mai scump era sănătatea. Vorbiră până veniră organele de ordine. Se făcu plângerea. Se luă act de chestii. Se constatară chestii. Se interesară la vecini. Nimic.

- Dacă ar fi să regreți ceva, ce ai regreta, Lexa?
- Bun moment, bună întrebare!
- Vorbesc cât se poate de serios!
- Mie crezi că îmi vin glumițe pe gâtuleț?
- Gata, nu m-ai face țânțar din mine!


Ea zâmbi scurt. El nu avea de unde să știe. Ipad-ul nu îl cumpărase pentru ea. Vroia să pună în acei 32 de Gb tot ce prefera Clau. De la muzică la fotografii și filme. Se apropia ziua lor. Nu se putea concentra. Doar un lucru o obseda. Se puse iar pe căutat. Poate se înșelase. El se apropie. O luă de după umeri. Și îi spuse ceva la ureche. Urechea stângă. Lexa râse mult. Îl îmbrățișă. Tu ești Ipad-ul meu, spusese. Atât. Niciodată nu află de unde știa. Ningea frumos. Ca în Iarna pe uliță

- Claudiu…
- Da, draga mea!
- Dumnezeu a vrut să îmi spună ceva.
- Ce anume?

Îl trase aproape de ea și ridică tonul . Fiindcă el nu avea urechi preferate.

- Mi-a spus că surprizele nu se termină niciodată rău.
- Argumentează te rog!
- Păi uite!

În prag Corneluș. Copilul vecinilor. Lexa uitase complet că îi împrumutase Ipad-ul. Iar puștiul tocmai venise de la joacă! Avea nasul roșu. Mâinile înghețate. Iar vocea îi tremura puțin. Urcase scările în grabă. De foame…
Îi cuprinse somnul pe amândoi. Adormiră sleiți de puteri. Mai lipseau plasmele! Dar cine împrumută plasme?!

André Rieu 2011

acolo unde rămân avalanșele

suntem mai mult în surdină
când ninge
însă din mine iese un glas care te caută
înmulțind bolnavii acestei lumi

el intră în umerii noștri moi
mă aplec și iau din tine tot ce nu poți
să-mi dai altfel

apoi ca plagiatele inconștiente
formele ni se deslușesc
până în ochi
ne pierdem la intrarea în vinețiul
patului

aș vrea să îți vorbesc rusește
cu accentul aspru de bărbat
sau să te văd mirată de bruta mea seriozitate
aleatorie dragă
mă simt total necunoscut și împlinit

poate sunt un elicopter militar
am zburat deasupra ta
m-am prăbușit
iar acum frigul mă spală ca o doică
bătrână

Enya - On My Way Home (video)

passenger assessment

rămas bun pământ
rămas bun avioane cu teroriști
sunt omul cu două umbre
și pieptul dur
cum e coaja unui fruct de ananas
iar casa în care trăiesc
e doar o scuză
pentru fragilitatea mea probabil
nimic mai mult doamne
adorm ușor
nu mă plâng că mi s-a tăiat
din salariu
sau că am rate
sunt permanent într-un aeroport
acolo pot să recunosc
că aștept
cam asta
la urma urmei e ghinionul mării că ajunge
la mal

Poveste de dragoste

spark in my pain

azi vii de la gară târâind bagajul
respirația ta sacadată
pare sunet mixat
într-un studio scump

ajută-mă să-mi scot disprețul
ca pe o măsea cariată
sau dă-mi să beau braga rămasă
de prin geanta roșie

nasturii de la geacă sunt descheiați
ești strivită de căldură
obosito
iar lângă noi se mișcă mașini mormântal

ai pudoarea infractorilor
ce își acoperă fețele când sunt filmați
mă simt cuțit
înfipt într-o minge de fotbal
când degetele reci îți ating coapsele
sfidător

Family

Friends

April soundtrack

I’d love to die watching an apricot tree
Flourished and rained on
When is almost evening couch by the window
Right hand on the book I love
The other on the mug filled with
Gooseberry syrup

You’d wipe my palms and the corner of my eyes
I’d let you watch anything
You know when a child wants to sleep

The air in the room is thin
And I feel how my cheeks my fingers my forehead are getting cooler
I slowly close my eyes
Your tears shall melt in a sizzle
Their steam
Shall raise in the hillock of the room

Over your hair
You shall pull my motionless hand
Just like when we make up I believe

Translation by Corina Gina Papouis

far away

Vernisaj - Petru Birău

Mormântul

Se întorcea de la nuntă. În tren era sufocant. Avea chef de semințe. Părjite și sărate. Ai lui dormeau. Tatăl avea fața acoperită. Cu perdeaua de la geam. Sforăia. Mama era întinsă pe banchetă. Părea obosită. Erau trenuri vechi. Și singuri în compartiment.

- Hai la semințe, la semințe prăjite! Hai la se… Hai la…
- Cât costă?

Trenul era oprit în stație. O țigancă trecea pe la geamurile vagoanelor. El coborî. Ea începu să-i pună în buzunar. Trenul plecă. El dăduse banii. Țiganca nu termină de pus tot. Se sui la bagaje. Oftă ușurat.


- Na niște semințe!
- Mulțumesc!


Ședeau față în față. Controloarea drăguță cu ochi albaștri. Și privirea obraznică. Începură să povestească. Ea:

- Ei, cum e?
- Cum e ce?
- Ai dat de primii bani?
- Da!
- Eu am doi copii!
- Să vă trăiască!
- Mulțumesc! Ai văzut-o pe blonda aia din vagonul 6?
- Normal! Era în vagonul nostru!
- Ei, nu avea bilet!
- Zău?
- Și și-a făcut de cap aici cu șeful de tren!
- Erai aici?
- Da! S-a șters apoi cu perdeaua de la geam!

Dragoș își promise să nu se mai atingă de perdelele din accelerate. Trenul înainta ca un șarpe cu stomacul gol. Zona era de câmpie. Pâna la următoarea stație mai aveau.


- Și știi ce e culmea?
- Nu!
- E amantul meu.
- Sunteți o femeie frumoasă!
- Mai na niște semințe!
- Mulțumesc!
- Tu? Ești însurat?
- Nu!

Discuția continuă. Ea locuia în Brăila. El era atras de ea. Îi vedea gesturile. Țignalul se auzi. Trenul a oprit. El a coborât. S-a dus în vagonul lui. Îi era somn. Acasă îl aștepta logodnica.

***

Buna (bunica) lui muri la o lună după aceea. El nu a ajuns la înmormântare. Cel puțin nu cu trenul. Era melancolic. De câte ori mânca semințe prăjite și sărate. Nimeni nu află nimic. Și ce ar fi fost de aflat?!

OneRepublic - Secrets

My dear family

blackberry roulette

carnea mea e marea la vama veche
pescărușii planează
iau peștii și pleacă
de aceea vreau o durere
ca a greierilor
să cânt toată noaptea când sufăr
corzile mele vocale suflate în aur
sunt în dobra africană
unde momentele de tăcere înseamnă politețe
de pe mine decolează F-16-urile
dar eu sunt detonat
și dansez cu garoafa în dinți pe o scenă
improvizată
acolo descopăr nopți când mă simt părăsit
cum numai terenurile de baschet
pot fi când plouă
în timp ce un lac de unghii întunecat
râurează colțurile ochilor
mă cheamă cărbune tânăr și
întotdeauna mi-am dorit să am lacrimile negre