Descoperirea

Avem în cartier o bătrână. Unguroaică. O cheamă Ildico. Pe mine mă cheamă Peter. Simțeam nevoia să spun astea. Cartierul e la marginea unui oraș modest. Cândva plin de viață. Acum plin de gunoaie. Printre acele jeguri am îngropate amintiri. Vechi. Sau noi pentru unii. Cine vrea poate să mă contrazică.

Ildico are vreo patru sau cinci băieți. Tibi a ajuns cel mai bine. Mecanic de locomotivă. Eu am copilărit cu Roby. El nu prea a ajuns așa de bine. Vinde în piață. Și acum când mă gândesc la ei, îmi sunt dragi acele vremuri. Ori trăgeam de fiare. Ori mergeam la Gat. Un baraj unde puteam înota. Ori băteam drumurile cartierului Gutman. Sau digul. Cu prietenele noastre. Și ce era mai frumos?! Să simți în toți porii adolescența.

Abia așteptam să cadă seara. Fiecare pereche avea locul ei. Și atunci ne lăsam în voia vârstei. Era timpul în care mai credeam în dragoste. Nu aveam mașini. Conturi. Sau salarii uriașe. Tot ce aveam era statul la coadă. După butelii. Jocuri ca popa prostu’ sau flori fete și băieți. Iar acele momente au rămas unice. De inegalat.

Ne plăceau hainele pe care le alegeam noi. Eram fan Depeche Mode. Prin urmare purtam blugii drepți până jos. Tuns bros. La gât un simbol al lor. Peace! Așa mergeam și în timpul liceului la școală. Eram generația de sacrificiu. Unii dintre noi nici astăzi nu știu bine engleza. Pentru că noi culegeam roșii sau mere sau struguri sau porumb. Așa cerea statul. Practică. Și asta era engleza noastră. Pe atunci eram însă bucuroși că scăpăm de ore. Astăzi nu aș mai paria pe aceasta.

De câte ori vin în cartierul acesta. Cam o dată pe an. Ildico nu știu cum face, dar îmi iese în cale. Și are vorbe bune. Și îmi strânge mâna. Și duhnește a băutură. Și tot la ce mă gândesc eu atunci e o fată. Care a fost și rămâne prima mea dragoste. Alexandra. Dar despre ea știți deja destul. Eu însă nu. Și nu mă satur să aflu.

Pe vremea asta primesc un telefon. România e sub zăpezi. Eu tranzitez Viena. Și printre altele aflu că în cartier a mai murit cineva. Nu cunoașteți voi. Dar pentru un moment am avut imaginea asta. Eu în trecere pe lângă turnul vechi. Și mama prietenilor mei, Ildico, chemându-mă la o cană de ceai care miroase puternic a rom. Hmm! Deci până la urmă sunt optimist. Iată ceva nou!