fumuriu de noiembrie

îşi ştergea degetele de firmituri cu gesturi feminine
rupea unele pişcoturi încet...

iar cafeaua o bea ţinând amândouă mâinile pe cană
pentru a dezvolta după ea un surâs de studentă distrată

aş vrea să fac ceva important în viaţă nu ştiu ce
să fiu o Ioana d’Arc să fiu cineva

glasul ei înainta încet
ca o lumină de veioză spre cartea citită

the man who can’t be moved era sunetul de fond
clienţii glumeau
insesizabil intrau glumind în iarnă

uite i-am zis termini doctoratul şi după aia
stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor

m-a privit cum s-ar uita o ceşcuţă doldora cu zahăr
la o solniţă
nu ştiu de ce am râs

afară intrase ceaţa în maşini
noi eram însă oameni

ploaia umple amiaza

trec pe lângă persoane fără să le privesc
simt că aşa e cel mai bine pentru ele

îţi recunosc uimirea când ne intersectăm
pleacă din ochii aceia marini
curioşi sau doar atenţi la detaliile străzii

nu e nevoie de ceva anume ca să ne zâmbim
dar nu ne zâmbim astăzi

pietonul crede fanatic doar în trotuar

aproape mă prinde amiaza pe drumuri,
singurul moşulică vecin opreşte trecători
la întâmplare
lor li se citeşte mila pe feţe
începe ploaia…

bătrâneţea pare doar o întrebare mare

drumul spre casă e acelaşi pentru că
tot ce simt trece în împăcare de sine

ca o baltă oglindind încăpăţânată cerul

poem de seară

noaptea în taxiurile călduroase ale oraşului
curg radiourile

nu îmi ajunge apa minerală
drept pentru care la început mă lansez într-o teorie
despre cum ar fi o lume în care să nu am nevoie
de food, air sau water

mă satur însă repede şi îmi mişc fundul până la
un nonstop situat lângă bloc
meditând odată cu maşinile silenţioase ce trec pe strada principală

par cărţi scoase la rao gândesc
în timp ce picioarele mă duc unde vreau să ajung

o sticlă de izvorul minunilor zic iar
mâna care întinde banii pare indiferentă

e rece afară ca într-un bulgăre de zăpadă

mă zgribulesc sub hanorac după care
îmi tot repet că ar trebui să am o interfaţă
pentru chestii din astea

trupul acesta pe bune nu mă merită

zâmbeam şi începuse toamna

când am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie
nu vorbea cu cineva anume
lăsa cuvintele să intre în aer suple şi senzuale
muşcându-le capetele apoi privind ghiduşă să vadă ce se întâmplă

prietenii mei erau în gât după ea
la fel şi eu
femeia se uita prin ei prin mine
avea două decenii

ochii ei obosiţi de existenţă sfidau legile frumuseţii

bea sprite purta o bluză uşoară grena pe care mi-am odihnit capul
în joacă
mai târziu când am rămas numai noi

cu degetul arătător mi-a indicat şmecheră aluniţa de la ceafă
ridicându-şi părul
parcă ocrotind o parte din ea
parcă luminând o amintire
a râs după aia timidă şi plictisită probabil

lumea i se tatuase pe obraz
în timp ce viaţa murea în ea ca o modă

detaşat la marginea vieţii

sunt un străin fără folos
rutina mică mă răstoarnă
şi când devin eu mai prisos
din ăst prisos voi faceţi goarnă

astfel recurg la Dumnezeu
căci trusa lui chirurgicală
e limpede instantaneu
că nu prea e naţională

părerile se înmulţesc
ca scamele îmi cad genunchii
dar gestul este omenesc
divin e tot ce înmănunchii

o existenţă am îţi mulţ
umesc cu vocea mea formală
doctrina mea-i de om desculţ
şi viaţa mea e doar mortală

vorbesc privind într-o parte

mi-e dor de locuri necunoscute
să fie banale şi iarnă undeva în europa

voi lua un tren din acel orăşel cu port la mare
călătorind toată noaptea
lungă toată

poate că îmi sprijin capul de geamul rece
eu şi întunericul ne privim de mult

voi coborî într-o gară aglomerată printre oameni normali
pentru a căuta un parc alb şi o bancă tare de lemn
pe care să îmi dorm ce mai am

cu o geacă pufoasă de fâş,
cu fulgi în păr,

ninge rar...
ca şi cum nimeni nu mi-ar fi spus pe nume