ploaia umple amiaza

trec pe lângă persoane fără să le privesc
simt că aşa e cel mai bine pentru ele

îţi recunosc uimirea când ne intersectăm
pleacă din ochii aceia marini
curioşi sau doar atenţi la detaliile străzii

nu e nevoie de ceva anume ca să ne zâmbim
dar nu ne zâmbim astăzi

pietonul crede fanatic doar în trotuar

aproape mă prinde amiaza pe drumuri,
singurul moşulică vecin opreşte trecători
la întâmplare
lor li se citeşte mila pe feţe
începe ploaia…

bătrâneţea pare doar o întrebare mare

drumul spre casă e acelaşi pentru că
tot ce simt trece în împăcare de sine

ca o baltă oglindind încăpăţânată cerul