prea bătrâni să mai creadă în bomboane

Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri. Ea îl respinse delicat. Un timp trecu până să își facă loc primăvara în ei. Nu era încă decât un amestec de negru cu verde.

La urma urmei și ce dacă. Boțise mașina un pic. Pierdu toată ziua cu actăraiele. Erau încă în orașul provincial. În țara provincială. În starea provincială. Cu un Dumnezeu provincial. Ceea ce nu era rău deloc. Aria se întoarse spre Deiu.

- De ce trebuie să fumezi atâta?
- Sunt stresat!
- Cu ce?
- Cu ce nu se întâmplă la timpul potrivit!

Ea nu mai insistă. Știa că nu va scoate nimic de la el. Poate de aceea intră în bordura aceea idioată. Își zise. Se apropia vremea când înfloreau salcâmii. În ea un dor necunoscut. Parcă sângele i s-ar fi strâns ghem în umărul drept. Se sprijini de șifonier. Lumea îmbătrânea odată cu vorbele. Îi apăruseră câteva riduri. Gingașe.
Andrei se trezi și constată că era singur în pat. Se duse la baie. Nimic. Se duse la bucătărie. Nimic. Poate a ieșit să își cumpere ceva. Și se întinse la loc. Se auzea vântul în frunze. Dormiseră cu geamul deschis. Afară, deodată, zarvă mare. Se ridică speriat. Se uită în jos de pe balcon. Un trup. De câine mort. Probabil cineva otrăvise pitbullul. Se aștepta la asta. Mai răsfoi câteva canale de știri. Rămase pe un post de muzică. Adormi.

Se întoarse târziu. Lăsă pantofii în dormitor. Își scoase eșarfa. Îl strigă pe Andrei să îi desfacă fermoarul. Acesta dormea. Se descurcă singură. Afară mierea din fagurele ei se întinsese pe orizont. Era frumoasă acea zi. La mormânt un buchet mare de garoafe lângă o cruce pe care scria ceva. Te-am iubit ca pe un fotbalist renumit. Apoi ai devenit antrenorul meu. De la tine am învățat să trec prin zile. Dar nu scria asta. Era doar o inimă desenată cu creta. Începu ploaia și abia se mai vedea albul acela resemnat.