pasărea care zboară pe șine

de la vecini naiul cântă cu năduf

a primăvară

cam asta e viața mea

un scâncet de copil

sau o lumină gâtuită de bec

ești sângele care se desprinde

când merg lent

și las o dâră purpurie

ca să mă știu întoarce

sunt țipătul unui tată ce și-a pierdut familia

în incendiu

o voce liniștită îmi spune

ia și mănâncă

nu știu ce înseamnă a fi singur

dar a te așeza pe pat

bătrânește

înseamnă senzația de simbioză

între tine și băiatul

cu piciorul mâncat de rechin

nu cunosc o armură mai duioasă

mergeam amândoi pe stradă abătuți

eu mai dădeam cu piciorul într-o piatră

ca într-o minge   

aveam cravată de pionier

și tu mi-ai zis ce vrei să îți iau

iar vorbele tale intrau grav în copilăria mea

pentru că purtau toată dragostea unui tată

pentru singurul lui băiat

vreau un ceas de mână am spus

cu fosfor curea neagră și acesta

a fost primul meu ceas de mână

acum e printr-un sertar

cu lentila spartă

fără nimic util ar spune unii

dar numai un om care a trăit cu pâine pe cartelă

știe ce vreau să spun

azi ești cărunt azi sunt grizonat

mi-e dor să îmi pui iar acel ceas la mână

***

când te gândești la mine

imaginează-ți o corabie cu pânzele albe umflate

sfidând toate submarinele nucleare

pentru că mândria sângelui

o port în ochi ca pe un stilet cu numele brișcă

sunt pomul pe jumătate fulgerat

care poate spera că cireșele lui au fost  

și prilej de bucurie

veneam azi cu mașina de la focșani

am trecut prin piață ai luat un pom

când am ajuns acasă l-ai plantat

atunci am văzut cum privirea ta ajunge până la fructele lui

ba poate mai departe și mi-ai fost drag

ca atunci când m-ai întrebat pe ce mână vreau

să port ceasul

                                                      23 martie 2012

acolo unde cresc măduvele

am încetat de mult să visez trenuri și voci frumoase

feminine

totul se transformă straniu în ceva adânc

un răget de leu rănit

un sunet de foarfece curățând via 

ai să vii să îmi zâmbești

ai să îmi pui palma pe gură ca și cum

doar ai întârziat un pic

doar ai fost prinsă în trafic

cerceii mari rujul discret mirosul frunții

atât de cunoscute până la limita străină a durerii

maria e al doilea nume al tău

ca și cum un nume te-ar îngrămădi sau bolta mea

nu te-ar cuprinde

dar eu sunt larg cum e kalahari

amintește-ți epoca de aur

mai era Oltul și oamenii mai știau să piardă vremea

de atunci ador planul secund

detaliile lucrurile mărunte

aseară am adormit cu intenția să mă ridic la stadiul

de eșafod

candela mea este lângă candela ta

dacă cineva te-ar smulge și te-ar aduce aici

din negurile tale

aș îngenunchea în fața unui criminal în serie

sau aș intra în cartiere rău famate la ore de noapte

pentru ca tu să mai depeni cu mine amintiri

să îmi povestești cum mâncai curele

departe de casă

mai departe decât basmele

sau cum vă luau ca pe vite în vagoane spre siberia

ai fost miner bunicule

și acum vorbim ca într-o mină dar tu nu mă mai cunoști

îmi zâmbești la fel

îmi mulțumești când ne atingem obrajii

sunt bărbatul care se lasă în voia durerii

au trecut timpurile când mă ocroteai

stăteam în gazdă

sau iernile la țară

unde podișul e gârbov subțire ca tine

odată mi-ai făcut două sănii

una mare

alta mică

au rămas în pod iar podul a rămas în sat iar satul

nu a mai rămas în mine

acum predici unui buchet de flori și îmi spui că ele

au fost întotdeauna creștine

lângă tine pâlpâie o biblie pe care am înmugurit eu

odată

nimic nu e gratis nici după ce e cumpărat

noaptea plătește afectele
de undeva bate un ceasornic sau e doar o vioară
care a uitat să fie vioară

străina pune mâna acolo unde ar trebui să fie
prima amintire jenantă
ea bate atât de puternic în mine cum bat mascații
la ușile infractorilor

las capul jos când pe străzi este multă lume

mai vine câte un poet să îmi spună de ce există
găuri negre în univers

da noaptea fac ghem istoria popoarelor
îl rostogolesc de-a lungul persanului scămoșat
îl uit sub cutia toracică

eu nu mă îmbolnăvesc eu mă stric

 

doar eu și zgomotul mașinii care spală strada

mă uit cum crește dunga albastră

și îmi imaginez că timpul

se încarcă mai încet pe youtube

sau doar m-am prostit eu

înainte de primele zile ale lui aprilie

  

te-aș trezi să stăm de vorbă pur și simplu

ca atunci când ești în tren

și trebuie să călătorești 12 ore

  

să îți declar că

mai e loc de durere în mine și asta

mă pune pe gânduri

aud streașina

între o piesă de teatru preferată

și ploaie

aleg ploaia

adjuvanții ei mângâie porii unei idei reci

înșurubate

acum trebuie să mor

ultimul gest ar fi să îți pun degetul pe gât 
să văd 
dacă a înflorit

de parcă ne-am pipăi drumul cu limba

tu nu mai ții minte parcul străvechi
în care ți-am dat ceasul de mână
avea cureaua albă
și era auriu pe margine
tu nu mai ții minte metehnele mele
atunci când mă strigam de foarte departe
și îmi răspundeai
ca un semn de circulație

undeva în moara asta de vânt
e înmormântat spiritul meu
ea îl ascultă încă și se rotește pentru ca tu
să poți respira

nu știam că se năruie blocul
în scara căruia ne-am împletit existențele
ca părul unei caucaziene de 17 ani moartă
după toto cutugno

nu mi-am vărsat niciodată cafeaua

ce se poate întâmpla cu noi

decât să ne răsturnăm peste veacul acesta

în care am fost trași dintr-o lumină fără nume

sau poate dintr-un ciment moale

dacă aș îmbătrâni cum te iubesc

atunci toate blănurile ar cădea de pe animale

din nori s-ar vărsa litere

adunate în scrisori inodore

te vei simți pentru un timp canalizare 

și nici atunci nu vei înțelege

de ce toți monștrii de prin filme trebuie să aibă

dinții urâți sau ascuțiți

o să vin odată unde îți păstrezi secretele

mă voi foi

iar la un moment dat mă voi opri din citit

pentru că și eu mai am foi lipite

în fond nu suntem decât niște ființe care trăim

într-un buletin meteo ratat  

îmi placi mai mult decât când chiuleam

claviculele tale sunt firave

pentru geaca aceasta care miroase a mine

ele uită cum uită vechii luptători

uniformele la naftalină

pune-o pe tine și taci cum numai întunecarea 

am să te îngân când îmi ții capul în carnea ta 
de flaut

azi am strâns un pic de liniște și am turnat-o

peste făptură

mirul de la marginea metropolei unde vom locui

când ești se desfac cerurile

și o columbă mi se așază pe spate

atentă frumoasă

între voi trebuie să fie ceva

poate un fir de Dumnezeu

care intră în șosetele din lână albă

amintiri de la cei care ne duceau de mână

la școală

draga mea îți cer să intri înăuntru cu toate rimelurile

ai să găsești acolo lângă fereastră

plantat pentru tine un bărbat sequoia

mi-am dat jos fularul din piele de crotalidae

până mai trăiesc vârsta în care obiectele se lasă atinse

în care miezul celor dragi seamănă cu miezul lubenițelor

parcă s-ar trece cu un camion peste mine

iar eu m-aș retrage îngăduitor într-o nocturnă de patinoar

cu părerile destrămate

cine mă chinuie este un nemernic îmbrăcat în argilă

sau un lup cu dor de a urla lunii sălbăticia sa

nimeni nu știe să fie străinul perfect

după cum nimeni nu se abține de la o mână întinsă

treceam un pod zilele trecute și am avut impresia că trec

într-o emisferă cu mulți copii frumoși

apoi seara m-am uitat într-o carte ca într-o sticlă mată

iar tot ce am văzut era murdar

pentru că lipsa mea de cuvinte este elegantă

când vei citi acestea voi fi în tunisia

cu disprețul viu pentru cei în care mi-am pus încrederea

iar ei au zdrobit-o ca pe o nucă în pumn

nu uita sunt atât de departe

încât viața mea se termină înainte ca să ajungă primul tău

cuvânt la mine

azi sunt pe jumătate sârb

cumpăr suvenire

le verific puterea lor de amintire

le miros le duc la ureche
mă întăresc a smoală

dar nu mă las pentru că Tu mergi uitându-Te

peste umăr

și asta îmi place

mă simt o corabie cu pânze albe

într-o sticlă privită de un băiețel

corigent la matematică

iar dacă mi-ai cere

să-mi măsor puterea de a ierta

voi claca după un timp pleznind de rușine

ca un bărbat ratat politic dan șova

de exemplu

vreau bun-simț cum vor plantele apă de munte

și nu mă certa Doamne

când vezi cum putrezesc efervescent

totul începe cu atriile

nimicul se rostogolește până ajunge să poarte

un nume decent

iar aceasta nu e filozofie

aștept vara cu stropitorile de tablă și grâu pe câmp

casa părea situată într-o lacustră veselă

așa îmi aduc aminte

eram prea mic să înțeleg de ce ăl bătrân

stătea mai tot timpul plecat în misiune

îmi plăceau pomii încărcați de fructe

dar și salcâmii

când urcam în vișin la cules

aveam o geantă verde pătrată

pe care desigur că nu o umpleam

mă ospătam cu poftă

fructele îmi pătau tricoul

toată lumea era fericită  

vecinii cei mai apropiați stăteau la 1 km

grădina era plină de păpușoi

curtea era plină de gâște și aveam trei cloște

azi privesc casa

din dealul mociului

ceva magnetic mă respinge și cred că acea lume

și-a schimbat definitiv polul

după cum sunt sută la sută sigur că nu-mi place

să-mi tai unghiile de față cu cineva

și acum mai am bătătura de când scriam data pe caiet

mă uit îndelung la brățările de piele
din jurul încheieturii
e o seară carou
trei siluete merg aiurea cu genți pe umăr
par mere rostogolite
iar eu mă simt doctor așteptat de familie

nu te mai iubesc demult Doamne
pentru că iubirea mea face alpinism
iar eu resping din toată făptura
acest versant
un câine se gudură pe lângă mine semănăm
îmi ridic capul
pe cer zace o lună timidă

o atmosferă tulbure un pic mai mult rece
încă iarnă
în care eu drogat cu Tine îmi simt semenii
aproape
cum numai o idee poate fi de cel care o
concepe

lumini sure femei grăbite case în bezne
inelele nu sunt podoabe
ele renunță la multe pentru cei care le poartă
mă rotesc pe loc
și am impresia că am făcut înconjurul lumii
împreună Tată

după ce am văruit mormântul

bine ai revenit Dumnezeule
în apartamentul acesta pustiu cu plante albe
jefuiește-mă de tot
și mai ales ia-mi disprețul de orgolios
am să îți povestesc încet cum apa
plutea deasupra mea
iar haina mea albă se lipise de corp
știu că nu m-ai uitat
am crescut până s-a aglomerat
negrul gurii mele
mi-e necaz că nu pot să cad în genunchi
Tată al nostru
poate ce trăiesc e doar o stradă îngustă
cu semnul de sens unic smuls la o viitură
a bârladului

are părul moale ca irealul

copilă care mă ține în mână
ca pe un greier roșu
mă lasă să o gâdil și râde cu poftă
până ajung viu lângă perna ei
de aici jocul ia alte dimensiuni
ecleziastice

urc îi colorez obrajii cu galben
pun verde pe frunte
mov pe limbă
ne prostim și noi îmi zice încet
parcă trezită din somn
azi a venit un bădăran
la ghișeu și a început să înjure de balada
lui porumbescu
zi că nu e o lume sucită
îmi ia mâna o duce la față ca pe un prosop
pe care îl uită rapid

am să scriu un eseu despre idiotul
constant
zice cu furie disimulată
iar revolta ei este atât de comică
încât ne-a pufnit râsul cum râdeam
pe vremuri la m.a.s.h.

Barul

Eliza dansa cu ochii închiși pe masă. Dansa bine. Era în lumea ei. Și acea lume o primise fără probleme. Nimeni nu i-a zis nimic. S-a angajat. Simplu. A privit-o Dan din cap până la glezne. A zis da. Ea nu a zâmbit. Ea nu a zis nimic. Știa ce urmează.

Acum era noapte. Ca într-o călimară. Un client se apropie. Hârtia de 10 euro era boțită.
Eliza dansa. Unduirile ei. Ritmul muzicii. Obscuritatea. Și aerul încărcat de fum. Toate miroseau a plecare.

La cabină fetele erau deja high. Luase tot. Ieși ca dintr-un cavou proaspăt. Șoseaua o primi. Era o primăvară târzie. Plouase doar cât să ude asfaltul. Se gândea la ai ei. Avea doi copii. Samy și Lorena. 15 respectiv 11 ani. Erau în Moldova. Tocurile ei sunau în gol ca o toacă. Dumnezeu? Uitase de cuvântul acesta.

Deschise poșeta. Scoase cheile. Un audi A4 plecă în noapte. Ajunse târziu. Aruncă hainele pe canapea. Se auzeau zgomote. De tuse. O buși plânsul. Dar se șterse repede. Ca în public. Încă mai avea inimă. Încă mai avea curaj.

Soneria sună. Se apropie de ușă. Apoi se îndepărtă. Mai sună de vreo 4 ori. Liniște. Apoi numai liniște. Adormi cu televizorul deschis. Pe Canal D. O șosetă îi atârna de picior. Dormea cu pumnii strânși. Camera era mizerabilă.

Dimineața nu se trezi nimeni. Karl avea cheile. Se ghemuise lângă ea. Era un tânăr frumos. Lucra la un fast food. Afară se înnorase iar. Ziua era mohorâtă. Unde suntem? Fusese prima ei întrebare. Apoi luară breakfastul. Ciudat. Nu au vorbit nimic.

Când ajunse aproape de La Bella era multă lume. Se dădu jos repede. În locul barului o gaură în pământ. Ca un crater. În Eliza un migdal se deschise. Pe cine să plângă? De ce să plângă? Nu e firesc să mori? Nu e mai bine să…

Trenul o ducea departe. Noaptea la graniță a fost ușor. Controlorul avea o uniformă impecabilă. După 3 ani. În brutărie mirosea frumos. Samy intră și o pupă. Lorena se furișă ca să fure o brioșă. Eliza închise ochii. Undeva în interiorul corpului simți artificii.

Puse bani pentru brioșă. Îi chemă lângă ea. Nu era aglomerat. Primeau marfă. Luă o bucată de pâine și mușcă. Era o pâine ca mana israeliților. Alioșa o aștepta acasă. El lucra dimineața. Erau căsătoriți de 2 ani. Și viața nu trecuse pe lângă ea. Nu cu viteză.

din ce în ce mai pustiu aici fără Tine

m-am trezit cu chef de vorbă
peroram în locul eiffel tower
ca un om simplu ce își ia micul dejun
și la un moment dat
am avut impresia că doar ciugulesc

undeva se crispează un om apoi moare
altul se ridică sângerând
din mașina răsturnată
o femeie își privește fătul mort
fără nicio expresie pe chip

Doamne mă doare metalul din spanac
mă doare poala cerului fără Tine
mă doare fiecare etichetă dezlipită
de pe borcanul cu peltea
poate de aceea rămân
în globul de sticlă din mâna unei fetițe
molestate