cu urechea lipită de șină

de unde îmi vine mirosul acesta de gheață cu lămâie

și cine mi-a pus o floare pe locul unde îmi pun capul

trăiesc un somn și îl fac mai viu decât mine cu drag

păsările nu locuiesc în vile ci între mine și femeia care

ar fi putut fi balsam cu afine crude

va veni o vreme când mă vei studia ca pe un lunatic

deci vei ști că în felul meu

și eu am pășit sigur pe lună

de aceea mă tot gândesc unde se întorc teoremele

trebuie să aibă o casă a lor un cămin un apartament

pentru că niciodată nu am știut să răspund

probabilului

doar să mă desprind când simt că ploaia inundă

satul tău drag cu amintiri din copilărie

îmi găsesc echilibrul în voci în doruri în oameni dragi

și această balanță se înclină ca soarele pe valuri la mare

acum e un târziu aparte

un târziu pe care îl convertesc într-un mp3 și mi-l pun

în fiecare seară

ca să știu ce am pierdut fără a avea fără a căuta fără a

lepăda nimic

cine știe în ce gânduri te-am rătăcit

precum căldura blândă a gărilor aglomerate cu studenți

a candle and a half a pear

îmi doresc un copil care să ia fruntea

și sprâncenele tale

liniștea și dumnezeul meu

un băiat dur cât o statuie în memoria ei

îl voi învăța să patineze îl voi apropia mult de gheață

și îi voi spune gabriel 

însă cine poate ști

pe unde zboară fluturii vara 

sau cine poate să vadă culoarea

pe care o lasă palmele tale în aer

strângând cearșaful

nimeni nu iese viu din mine

de aceea am înăuntru un templu de rubin

la care mi se închină gândurile

ele vor deveni pe jumătate vorbe

cu gust de vișine târzii

un r5 pentru lanterna breloc

câinele orb trece șchiopătând  șoseaua
asupra mea cade matern
o ploaie călduță
două faruri se opresc lângă noi și plecăm

***

atât de multe lucruri pot să văd când râzi
camioanele grele cum trec ca furnicile
blocurile ude
popoarele din before christ
ai zis noi suntem cu același grad de febră

***

câteodată bem socată
într-o cofetărie șic spunea Vali
e doar un joc de-a omul negru de-a omul palid
înnămolit în provincie

***

ridic fața din pilota moale
și miros a fum de mai
apoi te înfig în poeme până la brâu sau până la gât
probabil o polițistă își dă părul după ureche
probabil un nene își spală mașina cu furtunul murdar
galben

***

acasă e locul unde ești fericit sau cel puțin ai impresia

prea bătrâni să mai creadă în bomboane

Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri. Ea îl respinse delicat. Un timp trecu până să își facă loc primăvara în ei. Nu era încă decât un amestec de negru cu verde.

La urma urmei și ce dacă. Boțise mașina un pic. Pierdu toată ziua cu actăraiele. Erau încă în orașul provincial. În țara provincială. În starea provincială. Cu un Dumnezeu provincial. Ceea ce nu era rău deloc. Aria se întoarse spre Deiu.

- De ce trebuie să fumezi atâta?
- Sunt stresat!
- Cu ce?
- Cu ce nu se întâmplă la timpul potrivit!

Ea nu mai insistă. Știa că nu va scoate nimic de la el. Poate de aceea intră în bordura aceea idioată. Își zise. Se apropia vremea când înfloreau salcâmii. În ea un dor necunoscut. Parcă sângele i s-ar fi strâns ghem în umărul drept. Se sprijini de șifonier. Lumea îmbătrânea odată cu vorbele. Îi apăruseră câteva riduri. Gingașe.
Andrei se trezi și constată că era singur în pat. Se duse la baie. Nimic. Se duse la bucătărie. Nimic. Poate a ieșit să își cumpere ceva. Și se întinse la loc. Se auzea vântul în frunze. Dormiseră cu geamul deschis. Afară, deodată, zarvă mare. Se ridică speriat. Se uită în jos de pe balcon. Un trup. De câine mort. Probabil cineva otrăvise pitbullul. Se aștepta la asta. Mai răsfoi câteva canale de știri. Rămase pe un post de muzică. Adormi.

Se întoarse târziu. Lăsă pantofii în dormitor. Își scoase eșarfa. Îl strigă pe Andrei să îi desfacă fermoarul. Acesta dormea. Se descurcă singură. Afară mierea din fagurele ei se întinsese pe orizont. Era frumoasă acea zi. La mormânt un buchet mare de garoafe lângă o cruce pe care scria ceva. Te-am iubit ca pe un fotbalist renumit. Apoi ai devenit antrenorul meu. De la tine am învățat să trec prin zile. Dar nu scria asta. Era doar o inimă desenată cu creta. Începu ploaia și abia se mai vedea albul acela resemnat.

primăvara îmi arde plămânii

unde sunt aburii grei ai tristeților mele

și din ce izvor bea Iisus apă în pumni

lângă vița de vie

gust reveria moale ca miezul de pâine

urmăresc cum alunecă liniștea pe mine

îmi intră între degetele de la picioare

ca nisipul vara în șlapi

într-un loc mă voi odihni curând

cred

atât de mult încât telegraful va transmite

cafea și sânge

tu nu trebuie decât să mă legi la mâini

să îmi pui o carte două sub cap poate eu sunt

endorfinele tale

când te vei trezi

sper să fie tot pace în lume ca într-o cană

goală

once upon a time in springland

am coborât treptele cum coboară berzele
în cuiburi
apoi am intrat în aerul rece și m-am uitat la ceas
ca la un prieten beat căruia trebuie să îi sun
un taxi
momentul era frumos și spontan
iar aceste cuvinte ți le spun ca pe doi zarzări înfloriți
aveam o carte în mâna
cea mai dragă carte a mea
de aceea părea o ștachetă mov
însă nu mi-a fost greu să sper că și tu știi cum trăiesc
cărțile
mi-am luat un sprite după care
nu mai știu ce s-a întâmplat
se făcea că aveam timp să mă bucur deplin
că aș mai sta lângă tine să depănăm ghemuri de cerneală
am fost mai tânăr
în acea noapte neagră ca sângele otrăvit
în care totul se derula mai repede decât intrarea încântării
în dependență

adolescent rătăcit în țara unui poem

dacă voi face din tine un prun

cu prunele galbene zemoase și dulci

așa-i că vei ieși noaptea din scoarța lui

vei dansa cu mine

până voi adormi în zori cu trupul năruit

cu lumea pe fibre 
ca pe mici cumpene

 
hai să fim perne peste care să vină 
capete necunoscute  

să se odihnească uneori mult mai mult 
decât putem noi înțelege  

vom simți iar cum cade zidul berlinului

am vise care mă pleznesc mă sfârtecă

mă asmut asupra vieții să o pot privi 
de deasupra

dar uite că s-a făcut târziu  

cum se face târziu într-o carte

și după tine merg literele mele ca gâștele într-o zi de vară

Luiza

      Liniștea din local îi înmuia oasele. O tipă cânta într-un fundal sinistru. Cântecul ei îl atrăgea. Ca o vâltoare. Ca un taifun nostalgic. Rămase un timp cu paharul la gură. Sorbi lung și se înecă. După ce tuși discret, lângă el, cineva spuse: Es tut mir Leid! Iar amarul părea mai amar decât atunci când te trezești dimineața cu gura amară. Poate o fi greșit locul. Își spuse. Se ridică, lăsă banii pe masă și ieși.

     A doua oară era într-o piață cu mulți copii. Avea o pungă de hârtie. În ea câțiva covrigi. Erau statui. Erau și porumbei. El nu era turist. El hrănea din când în când porumbeii. Oamenii se îmbrăcau tot mai colorat. Făceau poze. Băncile erau dispuse în arc de cerc. Îi fugi privirea spre o clădire veche. La fereastra etajului doi, ultimul, fâlfâia perdeaua. Poate mai era cineva ca el. Neauzit. După patru ore se făcu seară. Frig. Plecă.

     Treceau mulți oameni cu bagaje. Unii tocmai urcau. Îi studie îndelung. Mai întâi ridicau bagajul. Apoi puneau piciorul drept, majoritatea, pe prima treaptă a scării de metal. Câte un tânăr mai ajuta. La întâmplarea milei lui. Nu se mai circula atât de mult cu trenul. Pe atunci. Impiegatul aruncă țigara. Toată lumea urcase. Și toată lumea coborâse. El se ridică mai bătrân cu doi ani. Și plecă să își ia o cafea caldă. Cele două trenuri rămaseră.

     Camera era luminată slab. Probabil intensitatea curentului sau becul o fi fost de vină. Comandase mâncare de la un restaurant. Se uita la ea ca un străin la monumente. Puțin cald. Se lăsă lejer să cadă pe canapeaua moale. Își privea șosetele. Nu știa cine le inventase. De fapt, era curios și de ce se gândea la aceasta. Un miros plăcut îl umplu de fiori. Prin fereastra deschisă un salcâm. Dar nicio bătaie în ușă.

     Mulți oameni purtau haine negre. Aproape toți. Doar groparii și încă vreo doi pomanagii nu. Mașinile porneau deja. Fiecare motor părea un zbor de fluture. Mai rămăsese el și soțul. Acesta din pudoare plângea cu spatele la alee. Lui îi venea să sape cu mâinile. Se apropie de bărbat. Îi puse mâna pe umăr. Știu eu un loc. Și plecară amândoi spre ieșirea din cimitir. La poartă lui i se părea că intră.

     Pe mine mă cheamă Luiza. Și buza de jos părea o linie roșie de marker. Își strânseră mâinile. Ce ai zice să ne plimbăm puțin prin grădina botanică? Era mai. Tulburător. Ieșiseră de la cursuri. La psihologie amândoi. Pe atunci foarte aproape de locație. Au mers. Au glumit. Amiaza a trecut. Într-o seră cu palmieri a fost primul lor sărut. A trecut un an. Au terminat facultatea. Ea a plecat în Suedia. S-a căsătorit în aceeași toamnă. El primea ilustrate. Voi fi acolo pe data de. Mi-aș dori să te revăd.