cana caldă a putrezirii

da sunt mai calm când te aud prin cameră
iubită ca un adn de geniu
poftită ca o clătită cu dulceață de zmeură
iar aceste momente sunt cele adevărate
în care eu te simt toată de abur
și te inspir ca din cartofii fierți
ajung apoi pe balconul încălzit
zăresc nămeții
și mă gândesc la nimicuri
pentru că există în mine o fântână secată
din care aud fluierul domol
melodios liniștit
sunt cel care știe că oriunde te-aș pierde
cineva tot va vedea ce mult semănăm
de aceea lasă lumină între noi
pune semințe într-o glastră de lut
și fă-mă dimineață
iar dincolo de ceea ce gândesc eu lasă să vină
șontâc primăvara

Descoperirea

Avem în cartier o bătrână. Unguroaică. O cheamă Ildico. Pe mine mă cheamă Peter. Simțeam nevoia să spun astea. Cartierul e la marginea unui oraș modest. Cândva plin de viață. Acum plin de gunoaie. Printre acele jeguri am îngropate amintiri. Vechi. Sau noi pentru unii. Cine vrea poate să mă contrazică.

Ildico are vreo patru sau cinci băieți. Tibi a ajuns cel mai bine. Mecanic de locomotivă. Eu am copilărit cu Roby. El nu prea a ajuns așa de bine. Vinde în piață. Și acum când mă gândesc la ei, îmi sunt dragi acele vremuri. Ori trăgeam de fiare. Ori mergeam la Gat. Un baraj unde puteam înota. Ori băteam drumurile cartierului Gutman. Sau digul. Cu prietenele noastre. Și ce era mai frumos?! Să simți în toți porii adolescența.

Abia așteptam să cadă seara. Fiecare pereche avea locul ei. Și atunci ne lăsam în voia vârstei. Era timpul în care mai credeam în dragoste. Nu aveam mașini. Conturi. Sau salarii uriașe. Tot ce aveam era statul la coadă. După butelii. Jocuri ca popa prostu’ sau flori fete și băieți. Iar acele momente au rămas unice. De inegalat.

Ne plăceau hainele pe care le alegeam noi. Eram fan Depeche Mode. Prin urmare purtam blugii drepți până jos. Tuns bros. La gât un simbol al lor. Peace! Așa mergeam și în timpul liceului la școală. Eram generația de sacrificiu. Unii dintre noi nici astăzi nu știu bine engleza. Pentru că noi culegeam roșii sau mere sau struguri sau porumb. Așa cerea statul. Practică. Și asta era engleza noastră. Pe atunci eram însă bucuroși că scăpăm de ore. Astăzi nu aș mai paria pe aceasta.

De câte ori vin în cartierul acesta. Cam o dată pe an. Ildico nu știu cum face, dar îmi iese în cale. Și are vorbe bune. Și îmi strânge mâna. Și duhnește a băutură. Și tot la ce mă gândesc eu atunci e o fată. Care a fost și rămâne prima mea dragoste. Alexandra. Dar despre ea știți deja destul. Eu însă nu. Și nu mă satur să aflu.

Pe vremea asta primesc un telefon. România e sub zăpezi. Eu tranzitez Viena. Și printre altele aflu că în cartier a mai murit cineva. Nu cunoașteți voi. Dar pentru un moment am avut imaginea asta. Eu în trecere pe lângă turnul vechi. Și mama prietenilor mei, Ildico, chemându-mă la o cană de ceai care miroase puternic a rom. Hmm! Deci până la urmă sunt optimist. Iată ceva nou!

când mi-ai dat cana cu gheișe pe ea

ca un urs nepăsător de faptul că e polar
suntem făcuți să ascultăm imagine a lui lennon
să auzim viscolul cum șuieră o variantă a ei
să vedem filme proaste sau bune
în care un veteran din vietnam
merge spre casă
sau spre bar
și mereu cineva se sprijină de brațul lui
ori e singur
el are o batistă decolorată
ce miroase plăcut
dar își șterge pantalonii cu zăpadă
după ce se ridică
și mila de el ne amețește până la lacrimi
arată cuiva mâna stângă
la care îi lipsesc trei degete
cam asta face războiul spune încet
apoi se depărtează într-un oarecare end
când iubesc sunt fulgerul în dans
pe o câmpie nocturnă
acolo corpul tău
se oprește cu nepăsarea unui intercity fără
pasageri