când te caut în garaj domnul meu
carcasele zdrobite cântă
un cântec al uleiurilor negre
apoi adorm și ele cu metalul stâlcit
oare trebuie să mai uit
să mă trimit iar departe
cum se trimit ambulanțele iarna
***
părintele meu
tot ce știu despre tine se amestecă lent
cu ce văd
peste pomeții mei cade ninsoarea
blândă cât o îngenunchere în taină
ce frumoși erau anii tăi
nunta din Cana
uneori simt primăvara cum intră în pomi
din biblie
***
câteodată mă așez încă tânăr pe pat
ești pe un post travel
nopți primitoare
dincolo de voi am voci calde
vino doamne să vedem ce este stricat
pentru că te caut ca o fetiță care scoate limba
când colorează
marți, ianuarie 31
duminică, ianuarie 22
The shoulder you cry on is never yours
“on my grave it will be written that I had
a lovers’ quarrel with the world” R.F.
When you carry with you the tenderness of gifts
You notice from afar
That the shoulder you cry on is never yours
Then you turn towards me
Your profile moist
But you do not blame me
Through slow gestures
Clothes in the room seem like papers torn
Out of some secret diary
And floating on water for a while
In the dim light you study them until you feel
You cannot keep the moment
Is beginning to rain
And nothing seems to break you away from your stuff
You write sigh undress
Fall asleep on a side always curled up somewhere
Like a full moon rejuvenating the night
Your cheek lingers perfume through the pillows
Translation: Corina Gina Papouis
a lovers’ quarrel with the world” R.F.
When you carry with you the tenderness of gifts
You notice from afar
That the shoulder you cry on is never yours
Then you turn towards me
Your profile moist
But you do not blame me
Through slow gestures
Clothes in the room seem like papers torn
Out of some secret diary
And floating on water for a while
In the dim light you study them until you feel
You cannot keep the moment
Is beginning to rain
And nothing seems to break you away from your stuff
You write sigh undress
Fall asleep on a side always curled up somewhere
Like a full moon rejuvenating the night
Your cheek lingers perfume through the pillows
Translation: Corina Gina Papouis
vineri, ianuarie 20
joi, ianuarie 19
Cadoul
Era anul nou. Fumau după o gheretă. Aproape de centru. Ea trăgea încet din țigară. El privea fumul. Parcă se spulberau amândoi în noapte. În oraș lume multă. Multe mașini parcate aiurea. Se apropia de miezul nopții. Urma focul de artificii.
- Ți-au plăcut artificiile vreodată?
- Neah! Făcu fata!
- De ce?
- Că-s materialistă! Chicoti ea.
Avea vreo optșpe ani. Părul frumos. Ochii verzi-albăstrui. Dar nu era plictisită. Spre deosebire de generația ei. Din interiorul Elizei izbucnea ceva. O vitalitate. Un magnetism. O inteligență acută. Nu era teribilistă. Nu era nici aeriană. Înțelegea. Sau, mai bine zis, înțelegea lumea în care trăia. Lângă ei o sticlă. Busuioacă de Bohotin. Fusese ideea lui Crețu’. Așa îi zicea ea.
- Ce facem? Spuse Crețu’ un pic amorțit.
- Cum adică?
- Mai stăm sau plecăm?
- Hai să mai stăm! Oricum ce facem altceva?
Era adevărat. Nu prea aveau opțiuni. Începu focul de artificii. O formație cânta un cover. Parcă happy new year de abba. Miezul Craiovei părea sedat. Toată lumea se bucura. Evident inutil.
- Auzi Liza?
- Parcă da! Și trase adânc un fum în piept.
- Tu înțelegi cam ce-i cu noi pe lumea asta?
Fata se uită la sticlă. Nu era decât la jumătate. Îl privi ironic și tăcu. El continuă
- Să presupunem că există Dumnezeu!
- Să! Făcu ea, la mișto.
- De ce nu se arată? De ce lasă atâta confuzie?
- Și mă întrebi pe mine?
Crețu’ își aruncă țigara. Era un băiat înalt. Cu ochi negri. Frumos ar zice unele fete. Și era în primul an de facultate. Continuă:
- Păi unii zic că prezența lui Iisus și Biblia au fost și sunt suficiente.
- Mda! Știi un banc?
- Nu!
- Atunci las-o baltă! N-am chef acum de târnoseli.
- Ok! Luăm un taxi sau mergem pe jos?
- Pe jos!
Eliza citea mult. Știa de faptul că, după cum ateii pun la îndoială existența lui Dumnezeu, la fel creștinii pun la îndoială inexistența lui. Mai știa că slava lui Dumnezeu nu poate fi suportată de natura umană. Mai știa și de copacii din Mamre. De ce doar atunci se arătase El? Și privi în sus. Era frig. Li se vedea respirația. Simți un fior pe șira spinării. Alunecă. Nu căzu. Dacă exista Dumnezeu, ce era de făcut? Crețu’ era ciudat! De vreo două zile. Primise cadou de la unchi’su. Și i-l dăduse ei. Ea s-a uitat mirată la început. Apoi s-a înduioșat. Era un motănel.
- Ți-au plăcut artificiile vreodată?
- Neah! Făcu fata!
- De ce?
- Că-s materialistă! Chicoti ea.
Avea vreo optșpe ani. Părul frumos. Ochii verzi-albăstrui. Dar nu era plictisită. Spre deosebire de generația ei. Din interiorul Elizei izbucnea ceva. O vitalitate. Un magnetism. O inteligență acută. Nu era teribilistă. Nu era nici aeriană. Înțelegea. Sau, mai bine zis, înțelegea lumea în care trăia. Lângă ei o sticlă. Busuioacă de Bohotin. Fusese ideea lui Crețu’. Așa îi zicea ea.
- Ce facem? Spuse Crețu’ un pic amorțit.
- Cum adică?
- Mai stăm sau plecăm?
- Hai să mai stăm! Oricum ce facem altceva?
Era adevărat. Nu prea aveau opțiuni. Începu focul de artificii. O formație cânta un cover. Parcă happy new year de abba. Miezul Craiovei părea sedat. Toată lumea se bucura. Evident inutil.
- Auzi Liza?
- Parcă da! Și trase adânc un fum în piept.
- Tu înțelegi cam ce-i cu noi pe lumea asta?
Fata se uită la sticlă. Nu era decât la jumătate. Îl privi ironic și tăcu. El continuă
- Să presupunem că există Dumnezeu!
- Să! Făcu ea, la mișto.
- De ce nu se arată? De ce lasă atâta confuzie?
- Și mă întrebi pe mine?
Crețu’ își aruncă țigara. Era un băiat înalt. Cu ochi negri. Frumos ar zice unele fete. Și era în primul an de facultate. Continuă:
- Păi unii zic că prezența lui Iisus și Biblia au fost și sunt suficiente.
- Mda! Știi un banc?
- Nu!
- Atunci las-o baltă! N-am chef acum de târnoseli.
- Ok! Luăm un taxi sau mergem pe jos?
- Pe jos!
Eliza citea mult. Știa de faptul că, după cum ateii pun la îndoială existența lui Dumnezeu, la fel creștinii pun la îndoială inexistența lui. Mai știa că slava lui Dumnezeu nu poate fi suportată de natura umană. Mai știa și de copacii din Mamre. De ce doar atunci se arătase El? Și privi în sus. Era frig. Li se vedea respirația. Simți un fior pe șira spinării. Alunecă. Nu căzu. Dacă exista Dumnezeu, ce era de făcut? Crețu’ era ciudat! De vreo două zile. Primise cadou de la unchi’su. Și i-l dăduse ei. Ea s-a uitat mirată la început. Apoi s-a înduioșat. Era un motănel.
marți, ianuarie 17
Serj (I)
Lexa era o femeie frumoasă. Trupul ei era perfect. La fel și dragostea. Știa să iubească. Știa să urască. Știa să disprețuiască. Știa să aprecieze. În fiecare săptămână mergea la solar. Pentru Claudiu nu prea conta. Pentru ea da. Mai târziu avea să o înțeleagă. Sau cel puțin așa credea el. Avea sufletul ca o teracotă. Iar mila ca un șemineu. Mai mergea pe la prietene. Când era abătută. Îi plăcea să bârfească. Dar cui nu-i place?
Cu tactica stătea bine. Mereu cu polița de asigurare. Nu exista moment care să o surprindă. Nu exista moment care să nu o impresioneze. Asta când existau motive. Serj era de opt ani. Copilul lor. Semăna cu ea mult. Și avea o personalitate puternică. Dar și timiditatea lui taică’su. Trecuseră zece ani de când Alexandra se întorsese din Canada. Cu toate riscurile își dorea un copil cu Claudiu. Iar acum era fericită. În măsura în care sunt oamenii fericiți.
Claudiu era sufletist. Un sentimental fără întoarcere. Era respectat. Se simțea în largul lui. Chiar dacă nu îi era ușor. Pe atunci rula o telenovelă proastă. Inima nu are reguli. Sau cam așa ceva. Se resemnase în fine. Și se implica total. În orice făcea. Uneori se ruga. Credea că îl ajută. Poate doar să își vadă lipsurile, dorințele, regretele. Însă în adâncul lui nu concepea lumea fără Dumnezeu. Și nici pe el fără Dumnezeu. Nu se credea sfânt. Dar nu era nici om rău. Cam așa era privit de colegi. Iar opinia lor trebuie să fi fost adevărată.
Probabil.
Serj începea să se maturizeze. Precoce copil! Auzise multe de pe la prieteni. Asculta Paraziții. Avea un simț al umorului bine dezvoltat. Învăța replici. De prin filme. De prin melodii. De unde apuca. Nu prea îi plăcea să citească. Dar nu învăța prost. Pe la șapte ani începuse să fumeze. Anturajul. Claudiu și Lexa nu știau. Aveau altele pe cap. Serj se înălțase binișor. Semăna cu bunică’su. Și deja avea priză la fete. Îi plăcea să le domine. Din vorbe.
Era o zi înnorată. Claudiu venise de la muncă. Lexa își făcea unghiile. Serj era în camera lui. Asculta muzică.
- Ce face băiatu’, Lexa?
- E în camera lui.
- Se joacă pe calculator?
- Nu, cred că învață!
Și Lexa îi zâmbi drăgălaș, dar ironic.
- Cum ți-a fost ziua? Îl întrebă ea.
- Ca o zambilă!
- Adică?
- Niciun adică!
- OK!
Lexa făcu ce făcu și aerisi camera. Clau se schimbă, mâncă și se puse la știri. Locuiau într-o casă din județul Ilfov. Cu banii contribuise mai mult Lexa. Prin unchiul ei. Erau aproape de București. Casa avea patru camere. Un living și trei dormitoare.
- Când dau tonu’ c…ele pi.ă tamponu’! Serj cobora fredonând.
- Ce-i cu limbajul acesta Sergiu? Lexa sări prima.
Băiatu’ făcu un unghi de o sută optzeci de grade, urcă sus fredonând: Ce-s eu mă-ta să-mi cenzurez limbajul în fața ta…
Claudiu era amuzat dar și înțelegător. Trecuse prin multe teribilisme. Lexa se duse după Serj. Trebuiau să aibă o discuție serioasă.
- Și tu stai ca un dovleac! Îi spuse lui Claudiu.
- Printre zambile, draga mea!
Cu nervii la pământ, Lexa urcă spre dormitorul proaspătului adolescent.
Cu tactica stătea bine. Mereu cu polița de asigurare. Nu exista moment care să o surprindă. Nu exista moment care să nu o impresioneze. Asta când existau motive. Serj era de opt ani. Copilul lor. Semăna cu ea mult. Și avea o personalitate puternică. Dar și timiditatea lui taică’su. Trecuseră zece ani de când Alexandra se întorsese din Canada. Cu toate riscurile își dorea un copil cu Claudiu. Iar acum era fericită. În măsura în care sunt oamenii fericiți.
Claudiu era sufletist. Un sentimental fără întoarcere. Era respectat. Se simțea în largul lui. Chiar dacă nu îi era ușor. Pe atunci rula o telenovelă proastă. Inima nu are reguli. Sau cam așa ceva. Se resemnase în fine. Și se implica total. În orice făcea. Uneori se ruga. Credea că îl ajută. Poate doar să își vadă lipsurile, dorințele, regretele. Însă în adâncul lui nu concepea lumea fără Dumnezeu. Și nici pe el fără Dumnezeu. Nu se credea sfânt. Dar nu era nici om rău. Cam așa era privit de colegi. Iar opinia lor trebuie să fi fost adevărată.
Probabil.
Serj începea să se maturizeze. Precoce copil! Auzise multe de pe la prieteni. Asculta Paraziții. Avea un simț al umorului bine dezvoltat. Învăța replici. De prin filme. De prin melodii. De unde apuca. Nu prea îi plăcea să citească. Dar nu învăța prost. Pe la șapte ani începuse să fumeze. Anturajul. Claudiu și Lexa nu știau. Aveau altele pe cap. Serj se înălțase binișor. Semăna cu bunică’su. Și deja avea priză la fete. Îi plăcea să le domine. Din vorbe.
Era o zi înnorată. Claudiu venise de la muncă. Lexa își făcea unghiile. Serj era în camera lui. Asculta muzică.
- Ce face băiatu’, Lexa?
- E în camera lui.
- Se joacă pe calculator?
- Nu, cred că învață!
Și Lexa îi zâmbi drăgălaș, dar ironic.
- Cum ți-a fost ziua? Îl întrebă ea.
- Ca o zambilă!
- Adică?
- Niciun adică!
- OK!
Lexa făcu ce făcu și aerisi camera. Clau se schimbă, mâncă și se puse la știri. Locuiau într-o casă din județul Ilfov. Cu banii contribuise mai mult Lexa. Prin unchiul ei. Erau aproape de București. Casa avea patru camere. Un living și trei dormitoare.
- Când dau tonu’ c…ele pi.ă tamponu’! Serj cobora fredonând.
- Ce-i cu limbajul acesta Sergiu? Lexa sări prima.
Băiatu’ făcu un unghi de o sută optzeci de grade, urcă sus fredonând: Ce-s eu mă-ta să-mi cenzurez limbajul în fața ta…
Claudiu era amuzat dar și înțelegător. Trecuse prin multe teribilisme. Lexa se duse după Serj. Trebuiau să aibă o discuție serioasă.
- Și tu stai ca un dovleac! Îi spuse lui Claudiu.
- Printre zambile, draga mea!
Cu nervii la pământ, Lexa urcă spre dormitorul proaspătului adolescent.
duminică, ianuarie 15
Tableta
Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.
- Cu ce sărăcie am greșit de mi-au luat tableta?
- Cum adică ai greșit?
- Mă crezi chiar atât de păcătoasă?
- Dar tu mă crezi incult?
- Cum adică?
- Păi problema ridicată de tine s-a lămurit de mult!
- De când?
- De pe vremea lui Iov!
- Mda, ești o enciclopedie ezoterică, woody!
- Iar tu ești o păpușă aterizată în brațele unui băiețel!
- Doamne, până și încărcătorul l-au luat!
- Sunt disperați oamenii, Lexa!
- Și de ce m-ar interesa pe mine empatia cu găinarii ăștia?
- Poate au furat de foame!
- Logic, ca întotdeauna!
- Nu draga mea! Au luat și plasmele!
Cei doi vorbeau. Parcă intraseră într-un horror prost. Bărbatul sună la 112. Desigur liniile erau ocupate. Trebuiau să aștepte. Între timp făcu o cafea pentru Lexi. Un ceai pentru el. Și o rugăciune. Evident pentru cine. El rămăsese cu ipod-ul. Îl ținea în mașină. Ea rămase pe gânduri. Se apucă de făcut ordine. Nu țineau bani sau bijuterii în casă.
- Clau, vreau să ascult ceva muzică!
Îi dădu gadgetul. Melodia era Always. Bon Jovi. Lexa se trânti pe pat. Abia acum reuși să plângă puțin. De nervi.
- De ce nu porți la tine Ipad-ul?
- Pentru că… (se gândise la un răspuns gen: nici pe tine) nu vreau să par mândră!
- Ce este pentru tine mândria?
- Făloșenie, scumpicel!
- Te simți invidiată la birou?
- Ah , nu! Mă simt ignorată la muncă!
Era clar. Nu o afectase prea mult. Pentru ea lucrul cel mai scump era sănătatea. Vorbiră până veniră organele de ordine. Se făcu plângerea. Se luă act de chestii. Se constatară chestii. Se interesară la vecini. Nimic.
- Dacă ar fi să regreți ceva, ce ai regreta, Lexa?
- Bun moment, bună întrebare!
- Vorbesc cât se poate de serios!
- Mie crezi că îmi vin glumițe pe gâtuleț?
- Gata, nu m-ai face țânțar din mine!
Ea zâmbi scurt. El nu avea de unde să știe. Ipad-ul nu îl cumpărase pentru ea. Vroia să pună în acei 32 de Gb tot ce prefera Clau. De la muzică la fotografii și filme. Se apropia ziua lor. Nu se putea concentra. Doar un lucru o obseda. Se puse iar pe căutat. Poate se înșelase. El se apropie. O luă de după umeri. Și îi spuse ceva la ureche. Urechea stângă. Lexa râse mult. Îl îmbrățișă. Tu ești Ipad-ul meu, spusese. Atât. Niciodată nu află de unde știa. Ningea frumos. Ca în Iarna pe uliță
- Claudiu…
- Da, draga mea!
- Dumnezeu a vrut să îmi spună ceva.
- Ce anume?
Îl trase aproape de ea și ridică tonul . Fiindcă el nu avea urechi preferate.
- Mi-a spus că surprizele nu se termină niciodată rău.
- Argumentează te rog!
- Păi uite!
În prag Corneluș. Copilul vecinilor. Lexa uitase complet că îi împrumutase Ipad-ul. Iar puștiul tocmai venise de la joacă! Avea nasul roșu. Mâinile înghețate. Iar vocea îi tremura puțin. Urcase scările în grabă. De foame…
Îi cuprinse somnul pe amândoi. Adormiră sleiți de puteri. Mai lipseau plasmele! Dar cine împrumută plasme?!
- Cu ce sărăcie am greșit de mi-au luat tableta?
- Cum adică ai greșit?
- Mă crezi chiar atât de păcătoasă?
- Dar tu mă crezi incult?
- Cum adică?
- Păi problema ridicată de tine s-a lămurit de mult!
- De când?
- De pe vremea lui Iov!
- Mda, ești o enciclopedie ezoterică, woody!
- Iar tu ești o păpușă aterizată în brațele unui băiețel!
- Doamne, până și încărcătorul l-au luat!
- Sunt disperați oamenii, Lexa!
- Și de ce m-ar interesa pe mine empatia cu găinarii ăștia?
- Poate au furat de foame!
- Logic, ca întotdeauna!
- Nu draga mea! Au luat și plasmele!
Cei doi vorbeau. Parcă intraseră într-un horror prost. Bărbatul sună la 112. Desigur liniile erau ocupate. Trebuiau să aștepte. Între timp făcu o cafea pentru Lexi. Un ceai pentru el. Și o rugăciune. Evident pentru cine. El rămăsese cu ipod-ul. Îl ținea în mașină. Ea rămase pe gânduri. Se apucă de făcut ordine. Nu țineau bani sau bijuterii în casă.
- Clau, vreau să ascult ceva muzică!
Îi dădu gadgetul. Melodia era Always. Bon Jovi. Lexa se trânti pe pat. Abia acum reuși să plângă puțin. De nervi.
- De ce nu porți la tine Ipad-ul?
- Pentru că… (se gândise la un răspuns gen: nici pe tine) nu vreau să par mândră!
- Ce este pentru tine mândria?
- Făloșenie, scumpicel!
- Te simți invidiată la birou?
- Ah , nu! Mă simt ignorată la muncă!
Era clar. Nu o afectase prea mult. Pentru ea lucrul cel mai scump era sănătatea. Vorbiră până veniră organele de ordine. Se făcu plângerea. Se luă act de chestii. Se constatară chestii. Se interesară la vecini. Nimic.
- Dacă ar fi să regreți ceva, ce ai regreta, Lexa?
- Bun moment, bună întrebare!
- Vorbesc cât se poate de serios!
- Mie crezi că îmi vin glumițe pe gâtuleț?
- Gata, nu m-ai face țânțar din mine!
Ea zâmbi scurt. El nu avea de unde să știe. Ipad-ul nu îl cumpărase pentru ea. Vroia să pună în acei 32 de Gb tot ce prefera Clau. De la muzică la fotografii și filme. Se apropia ziua lor. Nu se putea concentra. Doar un lucru o obseda. Se puse iar pe căutat. Poate se înșelase. El se apropie. O luă de după umeri. Și îi spuse ceva la ureche. Urechea stângă. Lexa râse mult. Îl îmbrățișă. Tu ești Ipad-ul meu, spusese. Atât. Niciodată nu află de unde știa. Ningea frumos. Ca în Iarna pe uliță
- Claudiu…
- Da, draga mea!
- Dumnezeu a vrut să îmi spună ceva.
- Ce anume?
Îl trase aproape de ea și ridică tonul . Fiindcă el nu avea urechi preferate.
- Mi-a spus că surprizele nu se termină niciodată rău.
- Argumentează te rog!
- Păi uite!
În prag Corneluș. Copilul vecinilor. Lexa uitase complet că îi împrumutase Ipad-ul. Iar puștiul tocmai venise de la joacă! Avea nasul roșu. Mâinile înghețate. Iar vocea îi tremura puțin. Urcase scările în grabă. De foame…
Îi cuprinse somnul pe amândoi. Adormiră sleiți de puteri. Mai lipseau plasmele! Dar cine împrumută plasme?!
sâmbătă, ianuarie 14
acolo unde rămân avalanșele
suntem mai mult în surdină
când ninge
însă din mine iese un glas care te caută
înmulțind bolnavii acestei lumi
el intră în umerii noștri moi
mă aplec și iau din tine tot ce nu poți
să-mi dai altfel
apoi ca plagiatele inconștiente
formele ni se deslușesc
până în ochi
ne pierdem la intrarea în vinețiul
patului
aș vrea să îți vorbesc rusește
cu accentul aspru de bărbat
sau să te văd mirată de bruta mea seriozitate
aleatorie dragă
mă simt total necunoscut și împlinit
poate sunt un elicopter militar
am zburat deasupra ta
m-am prăbușit
iar acum frigul mă spală ca o doică
bătrână
când ninge
însă din mine iese un glas care te caută
înmulțind bolnavii acestei lumi
el intră în umerii noștri moi
mă aplec și iau din tine tot ce nu poți
să-mi dai altfel
apoi ca plagiatele inconștiente
formele ni se deslușesc
până în ochi
ne pierdem la intrarea în vinețiul
patului
aș vrea să îți vorbesc rusește
cu accentul aspru de bărbat
sau să te văd mirată de bruta mea seriozitate
aleatorie dragă
mă simt total necunoscut și împlinit
poate sunt un elicopter militar
am zburat deasupra ta
m-am prăbușit
iar acum frigul mă spală ca o doică
bătrână
vineri, ianuarie 13
passenger assessment
rămas bun pământ
rămas bun avioane cu teroriști
sunt omul cu două umbre
și pieptul dur
cum e coaja unui fruct de ananas
iar casa în care trăiesc
e doar o scuză
pentru fragilitatea mea probabil
nimic mai mult doamne
adorm ușor
nu mă plâng că mi s-a tăiat
din salariu
sau că am rate
sunt permanent într-un aeroport
acolo pot să recunosc
că aștept
cam asta
la urma urmei e ghinionul mării că ajunge
la mal
rămas bun avioane cu teroriști
sunt omul cu două umbre
și pieptul dur
cum e coaja unui fruct de ananas
iar casa în care trăiesc
e doar o scuză
pentru fragilitatea mea probabil
nimic mai mult doamne
adorm ușor
nu mă plâng că mi s-a tăiat
din salariu
sau că am rate
sunt permanent într-un aeroport
acolo pot să recunosc
că aștept
cam asta
la urma urmei e ghinionul mării că ajunge
la mal
joi, ianuarie 12
spark in my pain
azi vii de la gară târâind bagajul
respirația ta sacadată
pare sunet mixat
într-un studio scump
ajută-mă să-mi scot disprețul
ca pe o măsea cariată
sau dă-mi să beau braga rămasă
de prin geanta roșie
nasturii de la geacă sunt descheiați
ești strivită de căldură
obosito
iar lângă noi se mișcă mașini mormântal
ai pudoarea infractorilor
ce își acoperă fețele când sunt filmați
mă simt cuțit
înfipt într-o minge de fotbal
când degetele reci îți ating coapsele
sfidător
respirația ta sacadată
pare sunet mixat
într-un studio scump
ajută-mă să-mi scot disprețul
ca pe o măsea cariată
sau dă-mi să beau braga rămasă
de prin geanta roșie
nasturii de la geacă sunt descheiați
ești strivită de căldură
obosito
iar lângă noi se mișcă mașini mormântal
ai pudoarea infractorilor
ce își acoperă fețele când sunt filmați
mă simt cuțit
înfipt într-o minge de fotbal
când degetele reci îți ating coapsele
sfidător
miercuri, ianuarie 11
April soundtrack
I’d love to die watching an apricot tree
Flourished and rained on
When is almost evening couch by the window
Right hand on the book I love
The other on the mug filled with
Gooseberry syrup
You’d wipe my palms and the corner of my eyes
I’d let you watch anything
You know when a child wants to sleep
The air in the room is thin
And I feel how my cheeks my fingers my forehead are getting cooler
I slowly close my eyes
Your tears shall melt in a sizzle
Their steam
Shall raise in the hillock of the room
Over your hair
You shall pull my motionless hand
Just like when we make up I believe
Translation by Corina Gina Papouis
Flourished and rained on
When is almost evening couch by the window
Right hand on the book I love
The other on the mug filled with
Gooseberry syrup
You’d wipe my palms and the corner of my eyes
I’d let you watch anything
You know when a child wants to sleep
The air in the room is thin
And I feel how my cheeks my fingers my forehead are getting cooler
I slowly close my eyes
Your tears shall melt in a sizzle
Their steam
Shall raise in the hillock of the room
Over your hair
You shall pull my motionless hand
Just like when we make up I believe
Translation by Corina Gina Papouis
Mormântul
Se întorcea de la nuntă. În tren era sufocant. Avea chef de semințe. Părjite și sărate. Ai lui dormeau. Tatăl avea fața acoperită. Cu perdeaua de la geam. Sforăia. Mama era întinsă pe banchetă. Părea obosită. Erau trenuri vechi. Și singuri în compartiment.
- Hai la semințe, la semințe prăjite! Hai la se… Hai la…
- Cât costă?
Trenul era oprit în stație. O țigancă trecea pe la geamurile vagoanelor. El coborî. Ea începu să-i pună în buzunar. Trenul plecă. El dăduse banii. Țiganca nu termină de pus tot. Se sui la bagaje. Oftă ușurat.
- Na niște semințe!
- Mulțumesc!
Ședeau față în față. Controloarea drăguță cu ochi albaștri. Și privirea obraznică. Începură să povestească. Ea:
- Ei, cum e?
- Cum e ce?
- Ai dat de primii bani?
- Da!
- Eu am doi copii!
- Să vă trăiască!
- Mulțumesc! Ai văzut-o pe blonda aia din vagonul 6?
- Normal! Era în vagonul nostru!
- Ei, nu avea bilet!
- Zău?
- Și și-a făcut de cap aici cu șeful de tren!
- Erai aici?
- Da! S-a șters apoi cu perdeaua de la geam!
Dragoș își promise să nu se mai atingă de perdelele din accelerate. Trenul înainta ca un șarpe cu stomacul gol. Zona era de câmpie. Pâna la următoarea stație mai aveau.
- Și știi ce e culmea?
- Nu!
- E amantul meu.
- Sunteți o femeie frumoasă!
- Mai na niște semințe!
- Mulțumesc!
- Tu? Ești însurat?
- Nu!
Discuția continuă. Ea locuia în Brăila. El era atras de ea. Îi vedea gesturile. Țignalul se auzi. Trenul a oprit. El a coborât. S-a dus în vagonul lui. Îi era somn. Acasă îl aștepta logodnica.
***
Buna (bunica) lui muri la o lună după aceea. El nu a ajuns la înmormântare. Cel puțin nu cu trenul. Era melancolic. De câte ori mânca semințe prăjite și sărate. Nimeni nu află nimic. Și ce ar fi fost de aflat?!
- Hai la semințe, la semințe prăjite! Hai la se… Hai la…
- Cât costă?
Trenul era oprit în stație. O țigancă trecea pe la geamurile vagoanelor. El coborî. Ea începu să-i pună în buzunar. Trenul plecă. El dăduse banii. Țiganca nu termină de pus tot. Se sui la bagaje. Oftă ușurat.
- Na niște semințe!
- Mulțumesc!
Ședeau față în față. Controloarea drăguță cu ochi albaștri. Și privirea obraznică. Începură să povestească. Ea:
- Ei, cum e?
- Cum e ce?
- Ai dat de primii bani?
- Da!
- Eu am doi copii!
- Să vă trăiască!
- Mulțumesc! Ai văzut-o pe blonda aia din vagonul 6?
- Normal! Era în vagonul nostru!
- Ei, nu avea bilet!
- Zău?
- Și și-a făcut de cap aici cu șeful de tren!
- Erai aici?
- Da! S-a șters apoi cu perdeaua de la geam!
Dragoș își promise să nu se mai atingă de perdelele din accelerate. Trenul înainta ca un șarpe cu stomacul gol. Zona era de câmpie. Pâna la următoarea stație mai aveau.
- Și știi ce e culmea?
- Nu!
- E amantul meu.
- Sunteți o femeie frumoasă!
- Mai na niște semințe!
- Mulțumesc!
- Tu? Ești însurat?
- Nu!
Discuția continuă. Ea locuia în Brăila. El era atras de ea. Îi vedea gesturile. Țignalul se auzi. Trenul a oprit. El a coborât. S-a dus în vagonul lui. Îi era somn. Acasă îl aștepta logodnica.
***
Buna (bunica) lui muri la o lună după aceea. El nu a ajuns la înmormântare. Cel puțin nu cu trenul. Era melancolic. De câte ori mânca semințe prăjite și sărate. Nimeni nu află nimic. Și ce ar fi fost de aflat?!
marți, ianuarie 10
blackberry roulette
carnea mea e marea la vama veche
pescărușii planează
iau peștii și pleacă
de aceea vreau o durere
ca a greierilor
să cânt toată noaptea când sufăr
corzile mele vocale suflate în aur
sunt în dobra africană
unde momentele de tăcere înseamnă politețe
de pe mine decolează F-16-urile
dar eu sunt detonat
și dansez cu garoafa în dinți pe o scenă
improvizată
acolo descopăr nopți când mă simt părăsit
cum numai terenurile de baschet
pot fi când plouă
în timp ce un lac de unghii întunecat
râurează colțurile ochilor
mă cheamă cărbune tânăr și
întotdeauna mi-am dorit să am lacrimile negre
pescărușii planează
iau peștii și pleacă
de aceea vreau o durere
ca a greierilor
să cânt toată noaptea când sufăr
corzile mele vocale suflate în aur
sunt în dobra africană
unde momentele de tăcere înseamnă politețe
de pe mine decolează F-16-urile
dar eu sunt detonat
și dansez cu garoafa în dinți pe o scenă
improvizată
acolo descopăr nopți când mă simt părăsit
cum numai terenurile de baschet
pot fi când plouă
în timp ce un lac de unghii întunecat
râurează colțurile ochilor
mă cheamă cărbune tânăr și
întotdeauna mi-am dorit să am lacrimile negre
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
