Valeriu Sterian - Vino Doamne

Cadoul

Era anul nou. Fumau după o gheretă. Aproape de centru. Ea trăgea încet din țigară. El privea fumul. Parcă se spulberau amândoi în noapte. În oraș lume multă. Multe mașini parcate aiurea. Se apropia de miezul nopții. Urma focul de artificii.

- Ți-au plăcut artificiile vreodată?
- Neah! Făcu fata!
- De ce?
- Că-s materialistă! Chicoti ea.

Avea vreo optșpe ani. Părul frumos. Ochii verzi-albăstrui. Dar nu era plictisită. Spre deosebire de generația ei. Din interiorul Elizei izbucnea ceva. O vitalitate. Un magnetism. O inteligență acută. Nu era teribilistă. Nu era nici aeriană. Înțelegea. Sau, mai bine zis, înțelegea lumea în care trăia. Lângă ei o sticlă. Busuioacă de Bohotin. Fusese ideea lui Crețu’. Așa îi zicea ea.

- Ce facem? Spuse Crețu’ un pic amorțit.
- Cum adică?
- Mai stăm sau plecăm?
- Hai să mai stăm! Oricum ce facem altceva?

Era adevărat. Nu prea aveau opțiuni. Începu focul de artificii. O formație cânta un cover. Parcă happy new year de abba. Miezul Craiovei părea sedat. Toată lumea se bucura. Evident inutil.

- Auzi Liza?
- Parcă da! Și trase adânc un fum în piept.
- Tu înțelegi cam ce-i cu noi pe lumea asta?

Fata se uită la sticlă. Nu era decât la jumătate. Îl privi ironic și tăcu. El continuă

- Să presupunem că există Dumnezeu!
- Să! Făcu ea, la mișto.
- De ce nu se arată? De ce lasă atâta confuzie?
- Și mă întrebi pe mine?

Crețu’ își aruncă țigara. Era un băiat înalt. Cu ochi negri. Frumos ar zice unele fete. Și era în primul an de facultate. Continuă:

- Păi unii zic că prezența lui Iisus și Biblia au fost și sunt suficiente.
- Mda! Știi un banc?
- Nu!
- Atunci las-o baltă! N-am chef acum de târnoseli.
- Ok! Luăm un taxi sau mergem pe jos?
- Pe jos!

Eliza citea mult. Știa de faptul că, după cum ateii pun la îndoială existența lui Dumnezeu, la fel creștinii pun la îndoială inexistența lui. Mai știa că slava lui Dumnezeu nu poate fi suportată de natura umană. Mai știa și de copacii din Mamre. De ce doar atunci se arătase El? Și privi în sus. Era frig. Li se vedea respirația. Simți un fior pe șira spinării. Alunecă. Nu căzu. Dacă exista Dumnezeu, ce era de făcut? Crețu’ era ciudat! De vreo două zile. Primise cadou de la unchi’su. Și i-l dăduse ei. Ea s-a uitat mirată la început. Apoi s-a înduioșat. Era un motănel.

Serj (I)

Lexa era o femeie frumoasă. Trupul ei era perfect. La fel și dragostea. Știa să iubească. Știa să urască. Știa să disprețuiască. Știa să aprecieze. În fiecare săptămână mergea la solar. Pentru Claudiu nu prea conta. Pentru ea da. Mai târziu avea să o înțeleagă. Sau cel puțin așa credea el. Avea sufletul ca o teracotă. Iar mila ca un șemineu. Mai mergea pe la prietene. Când era abătută. Îi plăcea să bârfească. Dar cui nu-i place?

Cu tactica stătea bine. Mereu cu polița de asigurare. Nu exista moment care să o surprindă. Nu exista moment care să nu o impresioneze. Asta când existau motive. Serj era de opt ani. Copilul lor. Semăna cu ea mult. Și avea o personalitate puternică. Dar și timiditatea lui taică’su. Trecuseră zece ani de când Alexandra se întorsese din Canada. Cu toate riscurile își dorea un copil cu Claudiu. Iar acum era fericită. În măsura în care sunt oamenii fericiți.

Claudiu era sufletist. Un sentimental fără întoarcere. Era respectat. Se simțea în largul lui. Chiar dacă nu îi era ușor. Pe atunci rula o telenovelă proastă. Inima nu are reguli. Sau cam așa ceva. Se resemnase în fine. Și se implica total. În orice făcea. Uneori se ruga. Credea că îl ajută. Poate doar să își vadă lipsurile, dorințele, regretele. Însă în adâncul lui nu concepea lumea fără Dumnezeu. Și nici pe el fără Dumnezeu. Nu se credea sfânt. Dar nu era nici om rău. Cam așa era privit de colegi. Iar opinia lor trebuie să fi fost adevărată.
Probabil.

Serj începea să se maturizeze. Precoce copil! Auzise multe de pe la prieteni. Asculta Paraziții. Avea un simț al umorului bine dezvoltat. Învăța replici. De prin filme. De prin melodii. De unde apuca. Nu prea îi plăcea să citească. Dar nu învăța prost. Pe la șapte ani începuse să fumeze. Anturajul. Claudiu și Lexa nu știau. Aveau altele pe cap. Serj se înălțase binișor. Semăna cu bunică’su. Și deja avea priză la fete. Îi plăcea să le domine. Din vorbe.

Era o zi înnorată. Claudiu venise de la muncă. Lexa își făcea unghiile. Serj era în camera lui. Asculta muzică.

- Ce face băiatu’, Lexa?
- E în camera lui.
- Se joacă pe calculator?
- Nu, cred că învață!

Și Lexa îi zâmbi drăgălaș, dar ironic.

- Cum ți-a fost ziua? Îl întrebă ea.
- Ca o zambilă!
- Adică?
- Niciun adică!
- OK!

Lexa făcu ce făcu și aerisi camera. Clau se schimbă, mâncă și se puse la știri. Locuiau într-o casă din județul Ilfov. Cu banii contribuise mai mult Lexa. Prin unchiul ei. Erau aproape de București. Casa avea patru camere. Un living și trei dormitoare.

- Când dau tonu’ c…ele pi.ă tamponu’! Serj cobora fredonând.
- Ce-i cu limbajul acesta Sergiu? Lexa sări prima.

Băiatu’ făcu un unghi de o sută optzeci de grade, urcă sus fredonând: Ce-s eu mă-ta să-mi cenzurez limbajul în fața ta…

Claudiu era amuzat dar și înțelegător. Trecuse prin multe teribilisme. Lexa se duse după Serj. Trebuiau să aibă o discuție serioasă.

- Și tu stai ca un dovleac! Îi spuse lui Claudiu.
- Printre zambile, draga mea!

Cu nervii la pământ, Lexa urcă spre dormitorul proaspătului adolescent.