ploile se joacă frumos cu clădirile înalte
argintii
iar mie îmi vine să plec departe
undeva unde să nu mai aud victima care mă
înlocuiește
am să mă leg la ochi poate voi nimeri drumul
care trece prin zilele tale
cum trece cupa unui buldozer printr-o carieră
semăn din ce în ce mai mult cu pietrele
împrumut de la ele statul în calea oamenilor
liniștea mascată frica de apă
îmi vine să urc pe o schelă
și să recit ceva un pom o haină
se aude trenul în noapte
și ieși ca fata din dafin
umbli ușor printre lucrurile unde ți-ai
rătăcit jurnalul
scrii tot cu negru ca într-a 7-a
umbra ți se întinde pe conturul sternului meu
o simt cu vârful degetelor și o las să mă
răcorească
încă nu ai înțeles nimic din acest ostrov cu
palmieri gri
că dacă știi când mă doare poți fi
stăpâna mea
iată în simplitatea lui vulcanul erupe zilnic
pentru că pământului îi este dor și lui
să vadă cerul acel cer
pe care tu îl desenezi privind spre mine din 5
în 5 minute
