prea bătrâni să mai creadă în bomboane

Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri. Ea îl respinse delicat. Un timp trecu până să își facă loc primăvara în ei. Nu era încă decât un amestec de negru cu verde.

La urma urmei și ce dacă. Boțise mașina un pic. Pierdu toată ziua cu actăraiele. Erau încă în orașul provincial. În țara provincială. În starea provincială. Cu un Dumnezeu provincial. Ceea ce nu era rău deloc. Aria se întoarse spre Deiu.

- De ce trebuie să fumezi atâta?
- Sunt stresat!
- Cu ce?
- Cu ce nu se întâmplă la timpul potrivit!

Ea nu mai insistă. Știa că nu va scoate nimic de la el. Poate de aceea intră în bordura aceea idioată. Își zise. Se apropia vremea când înfloreau salcâmii. În ea un dor necunoscut. Parcă sângele i s-ar fi strâns ghem în umărul drept. Se sprijini de șifonier. Lumea îmbătrânea odată cu vorbele. Îi apăruseră câteva riduri. Gingașe.
Andrei se trezi și constată că era singur în pat. Se duse la baie. Nimic. Se duse la bucătărie. Nimic. Poate a ieșit să își cumpere ceva. Și se întinse la loc. Se auzea vântul în frunze. Dormiseră cu geamul deschis. Afară, deodată, zarvă mare. Se ridică speriat. Se uită în jos de pe balcon. Un trup. De câine mort. Probabil cineva otrăvise pitbullul. Se aștepta la asta. Mai răsfoi câteva canale de știri. Rămase pe un post de muzică. Adormi.

Se întoarse târziu. Lăsă pantofii în dormitor. Își scoase eșarfa. Îl strigă pe Andrei să îi desfacă fermoarul. Acesta dormea. Se descurcă singură. Afară mierea din fagurele ei se întinsese pe orizont. Era frumoasă acea zi. La mormânt un buchet mare de garoafe lângă o cruce pe care scria ceva. Te-am iubit ca pe un fotbalist renumit. Apoi ai devenit antrenorul meu. De la tine am învățat să trec prin zile. Dar nu scria asta. Era doar o inimă desenată cu creta. Începu ploaia și abia se mai vedea albul acela resemnat.

primăvara îmi arde plămânii

unde sunt aburii grei ai tristeților mele

și din ce izvor bea Iisus apă în pumni

lângă vița de vie

gust reveria moale ca miezul de pâine

urmăresc cum alunecă liniștea pe mine

îmi intră între degetele de la picioare

ca nisipul vara în șlapi

într-un loc mă voi odihni curând

cred

atât de mult încât telegraful va transmite

cafea și sânge

tu nu trebuie decât să mă legi la mâini

să îmi pui o carte două sub cap poate eu sunt

endorfinele tale

când te vei trezi

sper să fie tot pace în lume ca într-o cană

goală

once upon a time in springland

am coborât treptele cum coboară berzele
în cuiburi
apoi am intrat în aerul rece și m-am uitat la ceas
ca la un prieten beat căruia trebuie să îi sun
un taxi
momentul era frumos și spontan
iar aceste cuvinte ți le spun ca pe doi zarzări înfloriți
aveam o carte în mâna
cea mai dragă carte a mea
de aceea părea o ștachetă mov
însă nu mi-a fost greu să sper că și tu știi cum trăiesc
cărțile
mi-am luat un sprite după care
nu mai știu ce s-a întâmplat
se făcea că aveam timp să mă bucur deplin
că aș mai sta lângă tine să depănăm ghemuri de cerneală
am fost mai tânăr
în acea noapte neagră ca sângele otrăvit
în care totul se derula mai repede decât intrarea încântării
în dependență