lasă-mă să mă încrunt Doamne
când văd speranţa în ochii muribunzilor,
fără eliberarea iubirii
cum aş putea defini altfel golul?
sunt momente când
se ridică stoluri mari de păsări din mine
spre paturile ruginite din spitale
atunci durerea mea e doar un frig pentru idee
ca o conservă desfăcută de la facerea lumii
servind drept model negativ alimentaţiei
şi unde pot să îmi aşez capul
şi unde pot să îmi las necazul
fără să îmi albească părul?
uite acum vreau să îţi spun o glumă
dar Tu cred că îmi zâmbeşti deja
ştii ce e cel mai frumos la Tine?
că nu te plictiseşti deşi ai tot dreptul…
lasă-mă să mă încrunt Doamne
când vorbesc prea mult
despre ceea ce numim noi speranţă
ghemuiesc în palma unei femei o perdea
rămân îndelung sedus
de fotografia ei prea mare pentru realitate
strâng înserarea într-o cană
lichid stins cu tremurul mâinilor
servesc un altfel de ceai
aburul nărilor tale
cu mersul inegal
mă îndepărtez și observ
cum alinţi pulberea fină ce pluteşte peste fotolii
nu pot să neg dureros
camera unde am senzaţia de spaţiu îndrăgostit
în timp ce dorm obosit
surprind uneori palpându-mi obrazul ceva
odată cu degetele îţi simt buzele liniştite
şi lucid pentru moment
înţeleg ce înseamnă un ideal feminin
nu am mai ieşit de mult din casă
zici tristă
ating poza
şi se anunţă doctorul
pentru a-mi face doza de respirație sau haloperidol
noaptea ies pe arterele capitalei
mă sprijinesc de chioşcuri închise
pentru că vreau să te observ
cu impresia că sunt un beţiv grosolan
ce îţi deosebeşte rochia
neglijent îmbrăcată
de mirosuri străine şi ziare
lumina farurilor este pentru mine o constelaţie însingurată
de fiecare dată vii încet mă atingi
eliberată complice
printr-o mişcare dragă
te urmăresc cu bărbia în piept
din obişnuinţă
buzele îmi rămân inerte
în ceea ce ar fi trebuit să devină
un fluierat admirativ
după ce treci
îmi las trupul înspre pământ
e singura certitudine pe care o mai am
şi tot ce ştiu devine un praf fermecat
pe coatele mele julite
spre dimineaţă
navetiştii somnoroşi se apropie de mine ca de un mort
nu-mi rămâne decât să le dau puţină dreptate
cu ruj pe gulerul singurei mele cămăşi
“pe mormântul meu va scrie că am avut o ceartă de îndrăgostiţi cu lumea”R.F.
…
fluier încet ziua, ea vine, ne rostogolim aici cutii goale de carton
păstrând încă din gingăşia cadourilor ce am fost sau ce nu am ajuns
seara
observi
privind prin fereastră
departe
umărul pe care plângi
niciodată al tău
atunci roteşti spre mine
umed profil
dar nu îmi reproşezi nimic
gesturile tale sunt lente ca un chip dincolo de marginea mulţimii
hainele din cameră par hârtii smulse
care plutesc pe apă
un timp
în lumina veiozei
le studiezi
până simţi
că nu poţi să păstrezi momentul
apoi plouă şi nimic nu te mai poate rupe din ale tale
scrii, oftezi, dezbraci pentru prima oară marea… adormi pe o parte
ghemuită mereu undeva
ca o lună plină ce întinereşte noaptea obrazul tău îmi lasă parfum între perne
când îmi spui şi îmi atingi urechea
ceva intră în venele mele de toată săptămâna admir spitalele
cu merii lor înflorind pansamente de aer
în zilele în care mă îmbrac simplu de obicei plouă mărunt
ies în faţa casei şi mă descalţ de tenişi pentru a fi iarba apelor
mă strigi şi închizi ochii
apoi alergi ca să mă iei în braţe
eu nu îţi răspund
cum odinioară acei pomi văruiţi
ce te apropiau de primăvară când erai mică
încă nu ştiu de unde ai aflat
că îmi scriu pe mână vorbele care te fac fericită
sunt ca un dor fructifer
care nu se mai miră de ce îi cad fructele prea coapte
