de parcă ne-am pipăi drumul cu limba

tu nu mai ții minte parcul străvechi
în care ți-am dat ceasul de mână
avea cureaua albă
și era auriu pe margine
tu nu mai ții minte metehnele mele
atunci când mă strigam de foarte departe
și îmi răspundeai
ca un semn de circulație

undeva în moara asta de vânt
e înmormântat spiritul meu
ea îl ascultă încă și se rotește pentru ca tu
să poți respira

nu știam că se năruie blocul
în scara căruia ne-am împletit existențele
ca părul unei caucaziene de 17 ani moartă
după toto cutugno