murim pe gânduri

drumurile au schimbat modul în care auzim

străinii îmi vorbesc şi tot ce captez sunt sunete cenuşii
învolburate de interese lichide

am noaptea am frigul am nepăsarea
devin un metrou liber de oprire printre ei, ele, noi

lăsaţi-mă la greu,
pentru că greul e o formă de linişte neagră

uitaţi-mă în cel mai smintit peisaj al minţii voastre
eu tot trec indiferent
indiferent eu tot trec

şi în trecerea mea sunt dumnezeul veacului meu
cu vina neispăşită
părăsit
ca o paloare în raiul propriei lipse de sânge

Singura boală este prezentul

cald,zgomote familiare,voci îndepărtate...

era într-o dimineaţă banală, într-un pat banal,
într-o zi din anul acesta pe care tu mă opreşti
să-l numesc banal,

-la vară o să mai dormi gol din când în când?
m-ai întrebat pufoasă lângă mine...
eu somnorosul gândeam fără nori răsăritul,

-unii oameni dorm la ora asta, alţii fac dragoste,
alţii mor, alţii se nasc,alţii sunt flămânzi,
alţii petrec... şi noi suntem pentru ei alţii,iubire...

nu ştiam câtă tristeţe poate fi în cuvântul alţii...

am început să-mi spun,
vreau să plec fără a ajunge undeva, îmi place drumul,
cred că moştenesc asta de la bunicul din partea mamei,

uneori inima mea bate într-o linişte din lumea a treia

ajun pentru tine

">

clara sara maria secară

nu mai pot lua aceşti ochi larg deschişi
şi numele părinţilor mei nu mai vrea să fie o înclinare
a capului

dar pot să îţi arăt că vreau încăpăţânat
un boţ de om care să mă bată la cap toată ziua:
hai să ne jucăm tati

îmi spui: ce frumoasă e sara! iar vocea pe care o aud
are acele inflexiuni feminine lăsate de mine în trecut
când mama îmi arăta lumea ca pe o poveste

vine vremea când ştim să iubim…
atunci ningem aceste spoturi inteligente pentru life

dacă aş fi perdea

nu am nimic din fluvii în mine
poate unele lemne ce plutesc putrezite
sau acuta lipsă de griji înecate sub impresii

se întâmplă câte un om să mă doară atent
ca o rază cochetă prin iarnă

azi nu mă întreb unde merg
fiindcă tot valul generaţiei e al meu

şi cine ştie dacă vina aceasta
o pot purta străvezie precum dragostea?

undeva în lume

cântă craig armstrong şi tot ce ştiu eşti

va veni un timp când mă voi uita în alb-negru
când îmi voi citi poemele ca pe nişte străine...

iar stai cuminte studiindu-mă
dintr-o linişte leneşă

eşti frumoasă
ca un copil ce vede pe geam prima ninsoare

this love is a strange love se repetă obsesiv...
existenţa pare the ultimate chill out collection

nu reţin ce vorbim ce dorim ce ironizăm
în fond toată treaba e refrenul

simplu pentru frig

primele zile ale lui decembrie
m-au prins liniştit, firesc,

în timp ce te aşteptam mi-am zis că
plutirea este şi destrămare
o lipsă finală de personalitate

tu nu mă auzi când privesc
dar hai să credem într-o apă liberă
în păsări şi în respiraţie

votez cu toată inima dunărea
ca să îmi spună de unde ai delta

în care ajung acum ca un extraterestru

fumuriu de noiembrie

îşi ştergea degetele de firmituri cu gesturi feminine
rupea unele pişcoturi încet...

iar cafeaua o bea ţinând amândouă mâinile pe cană
pentru a dezvolta după ea un surâs de studentă distrată

aş vrea să fac ceva important în viaţă nu ştiu ce
să fiu o Ioana d’Arc să fiu cineva

glasul ei înainta încet
ca o lumină de veioză spre cartea citită

the man who can’t be moved era sunetul de fond
clienţii glumeau
insesizabil intrau glumind în iarnă

uite i-am zis termini doctoratul şi după aia
stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor

m-a privit cum s-ar uita o ceşcuţă doldora cu zahăr
la o solniţă
nu ştiu de ce am râs

afară intrase ceaţa în maşini
noi eram însă oameni

ploaia umple amiaza

trec pe lângă persoane fără să le privesc
simt că aşa e cel mai bine pentru ele

îţi recunosc uimirea când ne intersectăm
pleacă din ochii aceia marini
curioşi sau doar atenţi la detaliile străzii

nu e nevoie de ceva anume ca să ne zâmbim
dar nu ne zâmbim astăzi

pietonul crede fanatic doar în trotuar

aproape mă prinde amiaza pe drumuri,
singurul moşulică vecin opreşte trecători
la întâmplare
lor li se citeşte mila pe feţe
începe ploaia…

bătrâneţea pare doar o întrebare mare

drumul spre casă e acelaşi pentru că
tot ce simt trece în împăcare de sine

ca o baltă oglindind încăpăţânată cerul

poem de seară

noaptea în taxiurile călduroase ale oraşului
curg radiourile

nu îmi ajunge apa minerală
drept pentru care la început mă lansez într-o teorie
despre cum ar fi o lume în care să nu am nevoie
de food, air sau water

mă satur însă repede şi îmi mişc fundul până la
un nonstop situat lângă bloc
meditând odată cu maşinile silenţioase ce trec pe strada principală

par cărţi scoase la rao gândesc
în timp ce picioarele mă duc unde vreau să ajung

o sticlă de izvorul minunilor zic iar
mâna care întinde banii pare indiferentă

e rece afară ca într-un bulgăre de zăpadă

mă zgribulesc sub hanorac după care
îmi tot repet că ar trebui să am o interfaţă
pentru chestii din astea

trupul acesta pe bune nu mă merită

zâmbeam şi începuse toamna

când am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie
nu vorbea cu cineva anume
lăsa cuvintele să intre în aer suple şi senzuale
muşcându-le capetele apoi privind ghiduşă să vadă ce se întâmplă

prietenii mei erau în gât după ea
la fel şi eu
femeia se uita prin ei prin mine
avea două decenii

ochii ei obosiţi de existenţă sfidau legile frumuseţii

bea sprite purta o bluză uşoară grena pe care mi-am odihnit capul
în joacă
mai târziu când am rămas numai noi

cu degetul arătător mi-a indicat şmecheră aluniţa de la ceafă
ridicându-şi părul
parcă ocrotind o parte din ea
parcă luminând o amintire
a râs după aia timidă şi plictisită probabil

lumea i se tatuase pe obraz
în timp ce viaţa murea în ea ca o modă

detaşat la marginea vieţii

sunt un străin fără folos
rutina mică mă răstoarnă
şi când devin eu mai prisos
din ăst prisos voi faceţi goarnă

astfel recurg la Dumnezeu
căci trusa lui chirurgicală
e limpede instantaneu
că nu prea e naţională

părerile se înmulţesc
ca scamele îmi cad genunchii
dar gestul este omenesc
divin e tot ce înmănunchii

o existenţă am îţi mulţ
umesc cu vocea mea formală
doctrina mea-i de om desculţ
şi viaţa mea e doar mortală

vorbesc privind într-o parte

mi-e dor de locuri necunoscute
să fie banale şi iarnă undeva în europa

voi lua un tren din acel orăşel cu port la mare
călătorind toată noaptea
lungă toată

poate că îmi sprijin capul de geamul rece
eu şi întunericul ne privim de mult

voi coborî într-o gară aglomerată printre oameni normali
pentru a căuta un parc alb şi o bancă tare de lemn
pe care să îmi dorm ce mai am

cu o geacă pufoasă de fâş,
cu fulgi în păr,

ninge rar...
ca şi cum nimeni nu mi-ar fi spus pe nume