Tableta

Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.

- Cu ce sărăcie am greșit de mi-au luat tableta?
- Cum adică ai greșit?
- Mă crezi chiar atât de păcătoasă?
- Dar tu mă crezi incult?
- Cum adică?
- Păi problema ridicată de tine s-a lămurit de mult!
- De când?
- De pe vremea lui Iov!
- Mda, ești o enciclopedie ezoterică, woody!
- Iar tu ești o păpușă aterizată în brațele unui băiețel!
- Doamne, până și încărcătorul l-au luat!
- Sunt disperați oamenii, Lexa!
- Și de ce m-ar interesa pe mine empatia cu găinarii ăștia?
- Poate au furat de foame!
- Logic, ca întotdeauna!
- Nu draga mea! Au luat și plasmele!

Cei doi vorbeau. Parcă intraseră într-un horror prost. Bărbatul sună la 112. Desigur liniile erau ocupate. Trebuiau să aștepte. Între timp făcu o cafea pentru Lexi. Un ceai pentru el. Și o rugăciune. Evident pentru cine. El rămăsese cu ipod-ul. Îl ținea în mașină. Ea rămase pe gânduri. Se apucă de făcut ordine. Nu țineau bani sau bijuterii în casă.

- Clau, vreau să ascult ceva muzică!

Îi dădu gadgetul. Melodia era Always. Bon Jovi. Lexa se trânti pe pat. Abia acum reuși să plângă puțin. De nervi.

- De ce nu porți la tine Ipad-ul?
- Pentru că… (se gândise la un răspuns gen: nici pe tine) nu vreau să par mândră!
- Ce este pentru tine mândria?
- Făloșenie, scumpicel!
- Te simți invidiată la birou?
- Ah , nu! Mă simt ignorată la muncă!

Era clar. Nu o afectase prea mult. Pentru ea lucrul cel mai scump era sănătatea. Vorbiră până veniră organele de ordine. Se făcu plângerea. Se luă act de chestii. Se constatară chestii. Se interesară la vecini. Nimic.

- Dacă ar fi să regreți ceva, ce ai regreta, Lexa?
- Bun moment, bună întrebare!
- Vorbesc cât se poate de serios!
- Mie crezi că îmi vin glumițe pe gâtuleț?
- Gata, nu m-ai face țânțar din mine!


Ea zâmbi scurt. El nu avea de unde să știe. Ipad-ul nu îl cumpărase pentru ea. Vroia să pună în acei 32 de Gb tot ce prefera Clau. De la muzică la fotografii și filme. Se apropia ziua lor. Nu se putea concentra. Doar un lucru o obseda. Se puse iar pe căutat. Poate se înșelase. El se apropie. O luă de după umeri. Și îi spuse ceva la ureche. Urechea stângă. Lexa râse mult. Îl îmbrățișă. Tu ești Ipad-ul meu, spusese. Atât. Niciodată nu află de unde știa. Ningea frumos. Ca în Iarna pe uliță

- Claudiu…
- Da, draga mea!
- Dumnezeu a vrut să îmi spună ceva.
- Ce anume?

Îl trase aproape de ea și ridică tonul . Fiindcă el nu avea urechi preferate.

- Mi-a spus că surprizele nu se termină niciodată rău.
- Argumentează te rog!
- Păi uite!

În prag Corneluș. Copilul vecinilor. Lexa uitase complet că îi împrumutase Ipad-ul. Iar puștiul tocmai venise de la joacă! Avea nasul roșu. Mâinile înghețate. Iar vocea îi tremura puțin. Urcase scările în grabă. De foame…
Îi cuprinse somnul pe amândoi. Adormiră sleiți de puteri. Mai lipseau plasmele! Dar cine împrumută plasme?!

André Rieu 2011

acolo unde rămân avalanșele

suntem mai mult în surdină
când ninge
însă din mine iese un glas care te caută
înmulțind bolnavii acestei lumi

el intră în umerii noștri moi
mă aplec și iau din tine tot ce nu poți
să-mi dai altfel

apoi ca plagiatele inconștiente
formele ni se deslușesc
până în ochi
ne pierdem la intrarea în vinețiul
patului

aș vrea să îți vorbesc rusește
cu accentul aspru de bărbat
sau să te văd mirată de bruta mea seriozitate
aleatorie dragă
mă simt total necunoscut și împlinit

poate sunt un elicopter militar
am zburat deasupra ta
m-am prăbușit
iar acum frigul mă spală ca o doică
bătrână