Serj (I)

Lexa era o femeie frumoasă. Trupul ei era perfect. La fel și dragostea. Știa să iubească. Știa să urască. Știa să disprețuiască. Știa să aprecieze. În fiecare săptămână mergea la solar. Pentru Claudiu nu prea conta. Pentru ea da. Mai târziu avea să o înțeleagă. Sau cel puțin așa credea el. Avea sufletul ca o teracotă. Iar mila ca un șemineu. Mai mergea pe la prietene. Când era abătută. Îi plăcea să bârfească. Dar cui nu-i place?

Cu tactica stătea bine. Mereu cu polița de asigurare. Nu exista moment care să o surprindă. Nu exista moment care să nu o impresioneze. Asta când existau motive. Serj era de opt ani. Copilul lor. Semăna cu ea mult. Și avea o personalitate puternică. Dar și timiditatea lui taică’su. Trecuseră zece ani de când Alexandra se întorsese din Canada. Cu toate riscurile își dorea un copil cu Claudiu. Iar acum era fericită. În măsura în care sunt oamenii fericiți.

Claudiu era sufletist. Un sentimental fără întoarcere. Era respectat. Se simțea în largul lui. Chiar dacă nu îi era ușor. Pe atunci rula o telenovelă proastă. Inima nu are reguli. Sau cam așa ceva. Se resemnase în fine. Și se implica total. În orice făcea. Uneori se ruga. Credea că îl ajută. Poate doar să își vadă lipsurile, dorințele, regretele. Însă în adâncul lui nu concepea lumea fără Dumnezeu. Și nici pe el fără Dumnezeu. Nu se credea sfânt. Dar nu era nici om rău. Cam așa era privit de colegi. Iar opinia lor trebuie să fi fost adevărată.
Probabil.

Serj începea să se maturizeze. Precoce copil! Auzise multe de pe la prieteni. Asculta Paraziții. Avea un simț al umorului bine dezvoltat. Învăța replici. De prin filme. De prin melodii. De unde apuca. Nu prea îi plăcea să citească. Dar nu învăța prost. Pe la șapte ani începuse să fumeze. Anturajul. Claudiu și Lexa nu știau. Aveau altele pe cap. Serj se înălțase binișor. Semăna cu bunică’su. Și deja avea priză la fete. Îi plăcea să le domine. Din vorbe.

Era o zi înnorată. Claudiu venise de la muncă. Lexa își făcea unghiile. Serj era în camera lui. Asculta muzică.

- Ce face băiatu’, Lexa?
- E în camera lui.
- Se joacă pe calculator?
- Nu, cred că învață!

Și Lexa îi zâmbi drăgălaș, dar ironic.

- Cum ți-a fost ziua? Îl întrebă ea.
- Ca o zambilă!
- Adică?
- Niciun adică!
- OK!

Lexa făcu ce făcu și aerisi camera. Clau se schimbă, mâncă și se puse la știri. Locuiau într-o casă din județul Ilfov. Cu banii contribuise mai mult Lexa. Prin unchiul ei. Erau aproape de București. Casa avea patru camere. Un living și trei dormitoare.

- Când dau tonu’ c…ele pi.ă tamponu’! Serj cobora fredonând.
- Ce-i cu limbajul acesta Sergiu? Lexa sări prima.

Băiatu’ făcu un unghi de o sută optzeci de grade, urcă sus fredonând: Ce-s eu mă-ta să-mi cenzurez limbajul în fața ta…

Claudiu era amuzat dar și înțelegător. Trecuse prin multe teribilisme. Lexa se duse după Serj. Trebuiau să aibă o discuție serioasă.

- Și tu stai ca un dovleac! Îi spuse lui Claudiu.
- Printre zambile, draga mea!

Cu nervii la pământ, Lexa urcă spre dormitorul proaspătului adolescent.

Tableta

Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.

- Cu ce sărăcie am greșit de mi-au luat tableta?
- Cum adică ai greșit?
- Mă crezi chiar atât de păcătoasă?
- Dar tu mă crezi incult?
- Cum adică?
- Păi problema ridicată de tine s-a lămurit de mult!
- De când?
- De pe vremea lui Iov!
- Mda, ești o enciclopedie ezoterică, woody!
- Iar tu ești o păpușă aterizată în brațele unui băiețel!
- Doamne, până și încărcătorul l-au luat!
- Sunt disperați oamenii, Lexa!
- Și de ce m-ar interesa pe mine empatia cu găinarii ăștia?
- Poate au furat de foame!
- Logic, ca întotdeauna!
- Nu draga mea! Au luat și plasmele!

Cei doi vorbeau. Parcă intraseră într-un horror prost. Bărbatul sună la 112. Desigur liniile erau ocupate. Trebuiau să aștepte. Între timp făcu o cafea pentru Lexi. Un ceai pentru el. Și o rugăciune. Evident pentru cine. El rămăsese cu ipod-ul. Îl ținea în mașină. Ea rămase pe gânduri. Se apucă de făcut ordine. Nu țineau bani sau bijuterii în casă.

- Clau, vreau să ascult ceva muzică!

Îi dădu gadgetul. Melodia era Always. Bon Jovi. Lexa se trânti pe pat. Abia acum reuși să plângă puțin. De nervi.

- De ce nu porți la tine Ipad-ul?
- Pentru că… (se gândise la un răspuns gen: nici pe tine) nu vreau să par mândră!
- Ce este pentru tine mândria?
- Făloșenie, scumpicel!
- Te simți invidiată la birou?
- Ah , nu! Mă simt ignorată la muncă!

Era clar. Nu o afectase prea mult. Pentru ea lucrul cel mai scump era sănătatea. Vorbiră până veniră organele de ordine. Se făcu plângerea. Se luă act de chestii. Se constatară chestii. Se interesară la vecini. Nimic.

- Dacă ar fi să regreți ceva, ce ai regreta, Lexa?
- Bun moment, bună întrebare!
- Vorbesc cât se poate de serios!
- Mie crezi că îmi vin glumițe pe gâtuleț?
- Gata, nu m-ai face țânțar din mine!


Ea zâmbi scurt. El nu avea de unde să știe. Ipad-ul nu îl cumpărase pentru ea. Vroia să pună în acei 32 de Gb tot ce prefera Clau. De la muzică la fotografii și filme. Se apropia ziua lor. Nu se putea concentra. Doar un lucru o obseda. Se puse iar pe căutat. Poate se înșelase. El se apropie. O luă de după umeri. Și îi spuse ceva la ureche. Urechea stângă. Lexa râse mult. Îl îmbrățișă. Tu ești Ipad-ul meu, spusese. Atât. Niciodată nu află de unde știa. Ningea frumos. Ca în Iarna pe uliță

- Claudiu…
- Da, draga mea!
- Dumnezeu a vrut să îmi spună ceva.
- Ce anume?

Îl trase aproape de ea și ridică tonul . Fiindcă el nu avea urechi preferate.

- Mi-a spus că surprizele nu se termină niciodată rău.
- Argumentează te rog!
- Păi uite!

În prag Corneluș. Copilul vecinilor. Lexa uitase complet că îi împrumutase Ipad-ul. Iar puștiul tocmai venise de la joacă! Avea nasul roșu. Mâinile înghețate. Iar vocea îi tremura puțin. Urcase scările în grabă. De foame…
Îi cuprinse somnul pe amândoi. Adormiră sleiți de puteri. Mai lipseau plasmele! Dar cine împrumută plasme?!

André Rieu 2011