detaşat la marginea vieţii

sunt un străin fără folos
rutina mică mă răstoarnă
şi când devin eu mai prisos
din ăst prisos voi faceţi goarnă

astfel recurg la Dumnezeu
căci trusa lui chirurgicală
e limpede instantaneu
că nu prea e naţională

părerile se înmulţesc
ca scamele îmi cad genunchii
dar gestul este omenesc
divin e tot ce înmănunchii

o existenţă am îţi mulţ
umesc cu vocea mea formală
doctrina mea-i de om desculţ
şi viaţa mea e doar mortală

vorbesc privind într-o parte

mi-e dor de locuri necunoscute
să fie banale şi iarnă undeva în europa

voi lua un tren din acel orăşel cu port la mare
călătorind toată noaptea
lungă toată

poate că îmi sprijin capul de geamul rece
eu şi întunericul ne privim de mult

voi coborî într-o gară aglomerată printre oameni normali
pentru a căuta un parc alb şi o bancă tare de lemn
pe care să îmi dorm ce mai am

cu o geacă pufoasă de fâş,
cu fulgi în păr,

ninge rar...
ca şi cum nimeni nu mi-ar fi spus pe nume